Doamne, miluiește!
Un sfânt avea un ucenic pe care-l ţinea aproape. Sfântul a plecat pentru un timp în altă parte, pentru nişte probleme.
Ucenicul, rămânând singur, s-a gândit să meargă la o mănăstire, ca să vadă cum trăiesc călugării. Ajungând acolo, i-a plăcut nespus de mult, fiindcă se cântau imnuri deosebite de slavă lui Dumnezeu. După ce se întoarce, îi spune sfântului părinte cum a fost la mănăstire şi ce a auzit, zicând:
– Părinte, să ştii că noi nu ne mai mântuim.
– De ce, frate?, îl întreabă părintele.
– Părinte, dumneata te rogi numai atât: “Doamne, miluieşte-ne!”. Dar ei acolo rostesc rugăciuni, cântă frumos şi să ştii că eu mă duc acolo.
– Du-te!, i-a spus. După ce a plecat ucenicul, sfântul s-a pus în genunchi şi a zis: “Doamne, arată-i adevărul”.
Când ucenicul a ajuns la mănăstirea aceea, călugării cântau, dar, iată că, dintr-o dată, începe un cutremur de pământ şi toţi călugării lasă cântările, se așază în genunchi şi încep să se roage: “Doamne, miluieşte-ne”. Atunci, ucenicul s-a întors la sfânt şi i-a zis:
– Dacă au lăsat cântările şi se rugau “Doamne, miluieşte-ne” înseamnă că “Doamne? miluieşte-ne!” e mai mare.