„Azi, la noi, interesul pentru cătuşe este mult mai mare decât pentru carte”

Magdalena Popa Buluc în dialog cu academicianul şi scriitorul Augustin Buzura.

Zgomotul şi furia din ultimele două decenii ce vor atinge pătrarul de veac peste doi ani au răsturnat scara valorilor din România, în multe domenii. Şi au încercat, prin toate mijloacele, să distrugă valorile profunde şi de vârf în literatură, să minimalizeze locul marilor scriitori disidenţi, precum Augustin Buzura, hărţuit de cenzură pentru toate romanele sale şi considerat autorul unor cărţi de căpătâi ale anilor ’70 şi ’80, “Absenţii” (1970), “Orgolii” (1974), “Feţele tăcerii” (1974), “Vocile nopţii” (1980), “Bloc notes” (1981), “Refugii” (1984), “Drumul cenuşii” (1988).

Criza estetică a avut şi are în spatele ei o gravă criză morală. Pe care marele prozator, eseist, jurnalist, scenarist, medic şi moralist care este Augustin Buzura o radiografiază în cărţile sale mai noi cu un excepţional talent al pamfletului, cu un spirit de observaţie nuanţat şi atroce, cu anvergura perspectivei panoramice şi puterea de amplificare a unui telescop astronomic.

Vorbind cu maestrul prozei româneşti din a doua jumătate a veacului XX şi începutul secolului XXI, Augustin Buzura, e imposibil să nu-i dăm dreptate şi să nu cădem pe gânduri. E o mare pasiune pentru adevăr şi cuvintele sale, o foame de real şi luciditate, acolo unde pigmeii nu trăiesc decât ca să-l blocheze, precum poporul de liliputani, pe marele Guliver. În 1999, Augustin Buzura a publicat o carte cu un titlu halucinant şi dătător de speranţe, “Recviem pentru nebuni şi bestii”.

Augustin Buzura ne aminteşte prin cromatica analizelor sale de Goya, de “Capriciile” lui desenând căderea moravurilor, trădarea cu faţă umană, somnul raţiunii care naşte monştrii zilelor noastre. Nimic revanşard şi resentimentar în aceste analize şi fragmente de memorii, pe care am avut bucuria şi şansa de a le asculta şi înregistra, în premieră. Cu puterea de distrugere a unor termite, ce lucrează la prăbuşirea unei case, falşi sau mediocrii măsurători ai culturii şi literaturii române au împins spre „Premiul Nobel” scriitori care nu au nici o şansă, plagiatori sau amatori de pastişe, în vreme ce toate literaturile înaintează spre marea recunoaştere cu valorile consacrate, puternice, credibile prin durata şi anvergura condiţiei umane, cuprinsă în paginile scrise. Nici o ţară vecină cu România şi sud-estul Europei nu şi-a sabotat valorile într-atât încât să le ignore şi dispreţuiască precum România. În locul competiţiilor estetice şi morale, bătăliile s-au dus pe ocuparea de scaune, de titluri şi posturi în instituţii.

Augustin Buzura, iluministul ardelean, are curajul să-i numească pe uzurpatorii şi măsluitorii de valori cu un spirit critic şi talent de prozator, unic în literatura română. Ateneul Român ar trebui să-şi deschidă porţile pentru conferinţele şi întâlnirile acestui mare scriitor cu publicul român, reluând marea tradiţie a conferinţelor Ateneului. Nu suntem mai buni dacă suntem mai puţini şi dacă ne proclamăm izvoare unice în pustiul valorilor. Augustin Buzura, cel extrem de nedreptăţit, asemeni altor mari scriitori prezenţi sau excluşi din istoriile literare, e o voce cu mult mai puternică şi credibilă decât aceea a demolatorilor ocazionali. Să-l citim şi să-l ascultăm pe Augustin Buzura, marele Gusti, cum e numit de prieteni. E un privilegiu pentru noi să fim contemporanii lui.

„În momentul de faţă, România este o ţară fără proiecte”

Ultimul dumneavoastră volum publicat, „Nici vii, nici morţi”, „ilustrează poate cel mai bine crezul gazetarului care opune adevărul oricărei retorici”, demascând „mascaradele politice ale momentului”. Semnifică el, oare, starea de adormire în care trăim?

Aş zice că trăim într-o confuzie, într-o mare derută, oarecum explicabile, ele fiind consecinţa istoriei ţării noastre după ultimul război. Revoluţia, în loc să clarifice lucrurile, ne-a băgat şi mai mult în ceaţă. Unde au dispărut adevăratele valori ale naţiei, nu ştiu. În loc să ne solidarizeze în jurul unor proiecte, aşa cum s-a întâmplat în alte ţări, cu care înainte de 1989 împărtăşeam aceeaşi soartă şi aceeaşi viaţă de lagăr, intelectualii noştri ne-au dat proba celei mai crase mediocrităţi. În loc să ridice nivelul discuţiilor politice, l-au scăzut, lăsându-se contaminaţi de discursul gol al politicienilor cărora li s-au subordonat. În momentul de faţă, România este o ţară fără proiecte, adică fără direcţie şi fără perspectivă.

Tot dumneavoastră eraţi cel care mărturisea „cartea nu mai interesează (…) şi mai brutală decât criza economică mi se pare criza morală”.

Am mai spus-o: ne aflăm într-o criză morală cumplită din care nu-mi dau seama când vom putea ieşi. Dincolo de asta, dacă dăm crezare celor care s-au ocupat de psihologia noastră -, suntem un popor gregar. Cum e ciobanul, sunt şi oile. Vă daţi seama ce pustiu de bine ne-au făcut guvernanţii lăsând cele două lucruri esenţiale pentru societate, educaţia şi sănătatea, pe ultimul plan. Medicii trăiesc între suferinţa de a nu face nimic şi frica de a face ceva, între a ajuta şi a se expune riscului de a-şi rata cariera, aşa cum s-a întâmplat nu de mult la Spitalul de Urgenţă „Floreasca”, unde profesorului Brădişteanu i s-a adus la cunoştinţă pe cine are voie să trateze şi pe cine nu. Mai demult, la întreruperile de sarcină asistau procurori şi miliţieni. În condiţiile de azi, pentru a asigura bunul mers al actului medical, miliţienii pot fi supliniţi de jandarmi. Din păcate, în România trăieşte cine are zile, şi toţi suntem la mila Celui de Sus. Multe sunt, însă, şi suferinţele culturii. Iar când vine vorba despre cultură, politicienii fac tot ce le stă în putinţă să o reformeze, adică să o minimalizeze. Evident, cu sprijinul unor intelectuali de frunte. De la un popor care nu este sănătos fizic, moral şi intelectual nu poţi avea mari aşteptări. Flămânzii nu au cum să apere democraţia şi libertatea. România este o ţară umilită şi trei sferturi dintre locuitorii ei sunt reduşi la condiţia de neom. Marile noastre probleme naţionale au devenit ce mâncăm azi, cum ne îmbrăcăm de azi pe azi, cum plătim dările.

Sunteţi un scriitor obsedat de spaţiul în care trăiţi, dar totodată un spectator la mulţimea de catastrofe la care asistaţi, „unde se aud din ce în ce mai des cătuşele istoriei”. Afirmaţi: „De pe sticlă s-a condus şi se conduce ţara, de acolo s-a pronunţat justiţia, acolo s-au frânt destine, s-au conturat biografii false, ţara ajungând un rai al neisprăviţilor şi al hăitaşilor”. Dumneavoastră sunteţi într-adevăr unul dintre adevăraţii dizidenţi. Cum este posibilă, azi, noaptea spirituală în care ne adâncim, cu fiecare zi, mai mult?

Având o vârstă destul de înaintată – 75 de ani -, am cunoscut toate epocile, începând de la Carol II-lea, continuând cu Horthy, în Ardealul de Nord, cedat ungurilor prin Diktatul de la Viena, apoi cu comuniştii, cu Gheorghiu-Dej şi toţi ceilalţi. Am rămas marcat de toate etapele prin care am trecut şi îmi pare cu atât mai înspăimântătoare această lipsă de orizont. Nimeni nu propune nimic, politicienii se acuză unii pe alţii că sunt hoţi, că fură. Sinistra Securitate a dispărut, în schimb, manierele ei se perpetuează. Pe mine m-a impresionat cumplit un „amănunt” care spune totul despre această epocă: în vară, după Referendum, mulţi oameni au fost obligaţi de procurori să jure cum au votat, pe Biblia pusă pe capota maşinii. Mai tristă decât atât nu mi s-a părut decât, cu ani în urmă, o demonstraţie a actorilor. După tot ceea ce au făcut ei ca ţara noastră să fie cunoscută în străinătate, îi vedeai înşirându-se pe Bulevardul Magheru, încovoiaţi de umilinţa situaţiei în care erau puşi. Eu trag nădejde că tinerii care sunt acum la conducerea ţării vor înţelege că trebuie să înceapă să schimbe lucrurile în învăţământ, în sănătate, în cultură şi în sport. Căci numai aşa vor reuşi să pună ţara pe picioare. Altfel n-au nicio şansă. Istoria îi va condamna. De la un popor necivilizat, incult, bolnav, flămând nu poţi aştepta mare lucru. Şi, aşa cum vă spuneam, cel mai grav lucru, în momentul de faţă, este pierderea demnităţii. Goana după firmanele de la Bruxelles arată un mod lamentabil de a gândi politica şi de a-ţi manifesta respectul faţă de cei ce te-au votat.

„Umilinţa în care trăim azi în faţa Occidentului mă descumpăneşte”

Am devenit mai mult europeni înainte de a fi români?

Pe vremea Răposatului, eram terorizaţi de internaţionalismul proletar. După Revoluţie, aceiaşi care au fost internaţionalişti proletari, bine organizaţi de Brucan, au ajuns automat mari europeni uitând că aparţin unui popor care i-a crescut, le-a asigurat instrucţia, învăţământul gratuit şi şansa de a studia, totuşi, şi în străinătate. Umilinţa în care trăim azi în faţa Occidentului mă descumpăneşte. Pe vremea lui Stalin şi a celor care i-au urmat, cea mai mare acuză care ţi se putea arunca era: „eşti antisovietic”, „anticomunist”. Acum, tot nişte activişti, cu mai multă sau mai puţină carte, te acuză că eşti antiamerican, antioccidental. Câteva nulităţi ţin această balanţă. Am participat în perioada imediat postrevoluţionară la întâlnirea de la Innsbruck, unde s-a pus problema intrării României în Consiliul Europei. La acea întâlnire, o personalitate, altminteri importantă pe la noi, a cerut asistenţei să nu fim primiţi în acest organism. Şi atunci a intervenit ambasadoarea Suediei şi i-a replicat uluită: „Cum vă puteţi ridica împotriva ţării dumneavoastră?”. Aceeaşi replică, dacă vă amintiţi, s-a făcut auzită recent, la Bruxelles: „Cum puteţi fi împotriva ţării dumneavoastră şi să minţiţi?”. Referindu-mă, însă, la popoarele mici, îmi amintesc de finlandezi, care li s-au opus ruşilor, cât de mari şi puternici erau ei, au câştigat înfruntarea, dar mai ales respectul lumii întregi. Am o vârstă, lupt cum pot cu neajunsurile ei, ştiu că dispar lumi, universuri, că tot ce există este sortit morţii, dar trist este că, înainte de a te ucide Inevitabila, te înving prostia, nedreptatea şi agresivitatea. Ca ardelean, care am cunoscut prea bine Diktatul de la Viena, m-am gândit de multe ori cum de nu le-a picat mâna celor care au acceptat Diktatul, lăsând ţara fără o parte din Transilvania, fără o parte din Moldova, fără o parte din Bucovina, fără Cadrilater. Pentru ai noştri, de câţiva ani încoace, important este numai ce fac alţii şi ce spun alţii despre noi. O viaţă teatralizată la maximum. O încurajare dinspre Fondul Monetar Internaţional, un zâmbet din partea Marelui Licurici, părerile nu ştiu căror doamne de la Bruxelles cântăresc mai mult decât opinia şi votul unui întreg popor.

Asta s-a întâmplat atunci, dar ce părere aveţi despre ce se întâmplă astăzi?

Am colaborat multă vreme cu un profesor care cunoştea Transilvania şi Evul Mediu mai bine decât oricine altcineva: academicianul David Prodan, unul dintre marii istorici ai României, care-mi spunea: „Cu ungurii, de la 1866 încoace, este foarte greu de discutat istorie”. Ca să nu mai vorbim de Trianon. Autonomia este doar un prim pas în marele şi utopicul lor proiect. Adevărul este că îşi cunosc foarte bine partenerii de coaliţie, cumplita foame de avuţie şi iresponsabilitatea acestora.

Ce să negociem, când la doi paşi de România, atât la Szeged, cât şi la Debreţin, nu există în niciun hotel niciun post de televiziune românesc pe lângă atâtea în limbile arabă şi rusă?

Mai adăugaţi că, la liceul ”românesc” din Gyula, doar româna se predă în limba română, în timp ce tot restul disciplinelor, în limba maghiară. Ar fi o catastrofă dacă le-am aplica maghiarilor din România reţeta ungară. Fapt este că noi nu avem o politică de stat pentru apărarea limbii noastre, a civilizaţiei şi valorilor culturale. Am avea de învăţat de la unguri îndârjirea cu care îşi apără limba şi cultura. Dar, într-o ţară ca a noastră, despre care nu se ştie sigur dacă mai există, din moment ce a ajuns să-şi vândă nu numai bogăţiile, ci şi trecutul, istoria, tradiţiile şi limba pentru nişte banale voturi, este greu să speri la ceva bun. Ungurii vând şi pământ pentru cei care vor să fie înmormântaţi în pământul ţării, în Ungaria. Pe câtă vreme, pe unii dintre noi îi enervează până şi imnul naţional. Ca să nu mai vorbim de ziua naţională: vara este prea cald, iarna este prea frig ca să o sărbătorim. În general, trebuie să găsim o zi neutră care să nu însemne pentru nimeni nimic. Cât despre maghiarii din România, îmi aduc aminte că regretatul Fănuş Neagu, întrebat odată în glumă, înainte de Revoluţie, ce ar vrea să fie, a răspuns: „ungur din România”. Mergând pe aceeaşi logică, probabil că acum, după atâta democraţie, nici n-ar mai vrea să vorbească româneşte.

„Scriu exact ce simt şi am o nevoie teribilă de a face pace cu mine însumi”

Sunteţi fondatorul„Fundaţiei Culturale Române”, dar şi al „Institutului Cultural Român”. Ce ambiţii aţi avut atunci când le-aţi înfiinţat?

Aceleaşi pe care le are în mod normal orice om care doreşte şi face tot posibilul ca ţara sa şi cultura sa să fie cunoscute şi respectate în lume. Înainte de Revoluţie am scris câteva articole susţinând, cu exemple din toţi marii noştri clasici, că ţara nu face nimic pentru cunoaşterea valorilor ei. Drept urmare, am fost chemat de câteva ori la Comitetul Central pentru a fi tras la răspundere. Mai mult, mi s-a cerut să critic „Europa liberă”, care îmi comentase favorabil textele. După Revoluţie, mi s-au făcut mai multe propuneri să candidez pentru Parlament, să conduc diferite instituţii. Am refuzat, spunând că interesul meu este să scriu. Sunt obsedat de oamenii şi de spaţiul în care trăiesc, scriu exact ce simt şi am o nevoie teribilă de a face pace cu mine însumi. Dar, când mi s-a amintit că aveam acum şansa să fac ceea ce propusesem în articolele despre care vorbeam, nu am ezitat nicio clipă. Eram convins că într-un an voi reuşi să pun instituţia pe picioare. Aşadar, îmi doream enorm să construiesc, să dovedesc că nu suntem doar o ţară a eternelor începuturi.

Dar, revenind la punctul de plecare al întemeierii Fundaţiei Culturale Române, cum aţi pornit?

Făceam la acea vreme parte dintr-o grupare intelectuală internaţională – „Gulliver” -, cu sediul în Amsterdam, alături de nume uriaşe care îşi propuneau un dialog între Est şi Vest.

Nu era cea înfiinţată de Günter Grass din care a făcut parte şi Vaclav Havel?

Ba da, aceea era. În ce mă priveşte, am propus, de pildă, înfiinţarea unei mari edituri la Viena. Pentru că, să vă spun un lucru trist: cele mai multe dintre acele personalităţi nu cunoşteau realitatea de la noi, din Est. În fine, dorind foarte mult ca literatura română şi cultura, în general, să circule şi să fie cunoscută în lume, am acceptat să înfiinţez „Fundaţia Culturală Română”, în speranţa că, fireşte, colegii de la „Gulliver” mă vor sprijini. Ceea ce au şi făcut. A zecea aniversare a grupului a fost sărbătorită la Sinaia. În acelaşi timp, am cerut asistenţă Institutului Suedez. După aceea, am fost la Biblioteca Congresului American, unde m-am îngrozit văzând ce cărţi existau despre România: câteva volume, unele scrise de cercetători americani şi alte câteva ale unor istorici din emigraţie. În vremea respectivă, o istorie a Transilvaniei, apărută la Budapesta, era promovată cu mare succes pretutindeni. A fost nevoie să treacă mai mulţi ani până când reputatul istoric acad. Ioan-Aurel Pop să scrie o altă Istorie a Transilvaniei, probabil mult mai apropiată de adevăr. Şi, în paralel, o sinteză a istoriei românilor care s-a bucurat de o foarte bună primire în lumea academică din Statele Unite. Centrul de Studii Transilvane, creaţie a lui Silviu Dragomir, reapărut sub egida „Fundaţiei Culturale Române” şi sub conducerea regretatului academician David Prodan, apoi sub aceea a profesorului Liviu Maior, şi-a dovedit pe deplin utilitatea. Din păcate, succesorii mei la conducerea „Institutului Cultural Român” s-au descotorosit imediat de el. O limbă „bună doar pentru înjurături” şi „o ţară ca un cur” nu erau pe măsura europenilor noştri de sorginte răsăriteană.

Care a fost cel mai mare succes pe care l-aţi avut cu „Fundaţia Culturală Română” în afara nenumăratelor conferinţe la înalt nivel de pe întreg mapamondul?

Am prezentat cultura noastră în multe capitale ale lumii: Beijing, Tokyo, Madrid, Seul, Ierusalim, Budapesta, Rio de Janeiro, Stockholm etc. În paralel, alte programe internaţionale se desfăşurau în ţară – la Bucureşti, la Cluj, la Baia Mare, la Constanţa etc.; iar pe lângă programele internaţionale, alte tipuri de activităţi privind dezvoltarea relaţiilor culturale cu românii din jurul graniţelor şi din diaspora, programe educaţionale, cursuri de limba română, cursuri de perfecţionare, manifestări cultural-artistice, burse, achiziţionare şi distribuire de carte, casete muzicale, filme, CD-uri. Am creat o editură şi numeroase publicaţii pentru a putea dialoga cu alte culturi, deoarece nu numai noi doream să fim traduşi în alte limbi, ci şi scriitorii străini în limba română. Dar, în buna tradiţie, aceeaşi succesori s-au descotorosit şi de publicaţii. O grandioasă manifestare a fost cea de la Washington, din 1999. Până atunci, cea mai importantă prezenţă românească în America fusese prilejuită de vizita Reginei Maria în 1926. „Fundaţia Culturală Română” şi-a asumat misiunea de a reprezenta România, invitată de onoare la „Smithsonian Folklife Festival”, cu un program sub genericul „România – porţi deschise”. Vorbim despre participarea noastră la cel mai cunoscut festival de tradiţii populare din lume, pretext şi ocazie de a ne prezenta ţara şi cultura la modul cel mai concret şi complex cu putinţă şi în toate datele lor de civilizaţie autentică, rurală şi urbană, tradiţională şi modernă, de la construcţii în lemn până la muzică, dans, informatică, gastronomie, carte de artă sau materiale informative în engleză şi informatică. Standul românesc, amplasat în centrul capitalei americane, pe National Mall, a avut peste 1.100.000 de vizitatori, 40.000.000 au făcut cunoştinţă cu România prin mass-media, iar dintre cele 500 de articole scrise în presă despre festival, 98 au elogiat participarea noastră. Au venit să ne cunoască o mie de importanţi politicieni ai Americii, bunăoară vicepreşedintele Al Gore, iar televiziunile au transmis întreaga manifestare. Toată această „distracţie” costa peste 1.250.000 de dolari, iar patria mă trimisese acolo cu 360.000 de dolari, urmând ca de restul să fac eu rost. Eram înnebunit, am împrumutat cum am putut, dar am reuşit să-mi plătesc şi datoriile. Important este, însă, până la urmă că reuşita a fost mai mare decât necazurile.

Şi, ca răsplată, peste câţiva ani, aţi fost chemat şi anunţat că aţi fost demis, într-un mod nu prea elegant. Măcar pentru istorie, povestiţi-mi cum s-a întâmplat.

Plecarea intempestivă i-o datorez consilierului prezidenţial de atunci, Andrei Pleşu. Era modul său de a-şi exprima recunoştinţa. Pe preşedintele Traian Băsescu nu-l pot suspecta că m-a citit sau că ar fi ştiut ceva din câte mi s-au întâmplat înainte de Revoluţie. Prin urmare, domnului preşedinte nu am avut a-i reproşa decât lipsa de omenie. Îl rugasem să îmi aprobe un concediu de două săptămâni, fără plată, ca să pot pleca a doua zi la Viena pentru o intervenţie chirurgicală. Dacă nu mă duceam, pierdeam programarea, şi era vorba de o problemă de viaţă şi de moarte. Era în 2005. I-am spus că vreau să mă întorc să predau eu însumi instituţia. Pentru că despre cel care pleacă se spune de obicei ba că a furat, ba că a lăsat ceva în dezordine. Mi-a răspuns sec: „Nu se aprobă”. Colega mea Angela Martin, vicepreşedintele ICR, care a dus greul editurii şi al programelor internaţionale, a predat în bune condiţii tot ce am realizat în cincisprezece ani cu mare trudă. La înfiinţare, ICR-ul avea 5 institute culturale în străinătate şi, după un an, când am părăsit Institutul, l-am lăsat cu 16. În fine, astăzi, la conducerea Institutului se află profesorul Andrei Marga, iar el are CV-ul care satisface exigenţele unei asemenea misiuni. Deocamdată toate tunurile detractorilor sunt îndreptate asupra lui. Mă întreb, ce ar mai scrie „presa democrată” dacă, de exemplu, Marga ar organiza şi sponsoriza, precum succesorii mei, Festivalul piftiei?

„Părăsind medicina m-am simţit mai ataşat de ea, am iubit-o şi mai mult”

Aş vrea să privim înapoi fără mânie, să ne întoarcem în timp, întrebându-vă ce v-a făcut în copilărie să iubiţi cărţile?

Am avut noroc. În copilărie am avut parte de nişte întâmplări miraculoase care mi-au marcat viaţa. În spatele casei noastre, într-un sat din Maramureş, locuia preotul, care era un om cu puteri neobişnuite. Un sfânt. Făcea slujbe atât pentru ortodocşi, cât şi pentru greco-catolici. Avea un har şi un prestigiu uriaşe. În octombrie 1944, când soarta războiului era decisă, de teama represiunii trupelor horthyste fugisem într-o pădure împreună cu toţi vecinii. Frica noastră era pe deplin justificată. Toate ororile de la Ip şi Trăsnea – copii scoşi din burta mamelor cu baioneta – şi în egală măsură de la Huedin, unde protopopul fusese umflat cu pompa până a murit, erau obsesiile tuturor. Aveam un singur aparat de radio cu acumulator şi aşteptam nerăbdători să vină românii. Aveam, de asemenea, un singur steag, ascuns sub paie într-o căruţă şi speram să îl putem scoate la lumină. În locul atât de aşteptatei armate române au sosit, însă, sovieticii. Şi nu pot să uit o imagine de groază – când un soldat care intrase la noi în casă, văzând icoanele mamei, le-a ras pe toate cu rafale de automat. Atunci a fost pus la zid şi preotul din sat. Şi tot atunci am trăit prima minune adevărată: a apărut ca din senin un om care, vorbind cu soldaţii pe limba lor, l-a salvat pe preot de la moarte. În semn de recunoştinţă, preotul i-a oferit o căsuţă şi l-a asigurat că îl va îngriji toată viaţa.

Dar cine era acel om?

Îl chema Uray Iuliu. Unii spuneau că e ungur, alţii că ar fi polonez, dar în afară de preot, nimeni nu i-a aflat povestea. Fapt este că el a început să se ocupe de educaţia mea. Mă duceam la el acasă şi mă învăţa să fac insectare, ierbare, dar îmi citea şi din Horaţiu, în dialect napolitan, şi din Ovidiu. Era un om interesat de mişcarea astrelor şi adeseori îmi dezvăluia din secretele acestora. Făceam cu el „ore” de franceză, de italiană… La scurt timp au început percheziţiile Securităţii care duceau oamenii la Canal, ardeau cărţi… Tata era muncitor la uzinele de plumb „Phoenix”, azi dispărute şi, pentru că datorită „originii sănătoase” era mai puţin suspect, preotul a adus la noi toate cărţile lui şi le-a ascuns în şură. Avea o bibliotecă uluitoare: toate revistele transilvane – „Luceafărul”, „Cosinzeana”, Ziarul ştiinţelor şi al călătoriilor”, „Viaţa ilustrată”, „Telegraful Român”, „Tribuna” lui Slavici, dar şi întreaga „Bibliotecă pentru toţi”. Aşa se face că i-am citit la timp pe Rebreanu, Agârbiceau, Goga, pe preotul Alexandru Ciura, care scria despre minerii din Apuseni…

Dar ce v-a făcut să vă îndreptaţi apoi spre medicină?

Întâmplarea a făcut să trăiesc printre bolnavi psihic. Preotul despre care vă vorbeam făcea exorcizări. Veneau din toată ţara epileptici, îi aduceau rudele legaţi de căruţe şi plecau liberi. Eram fascinat de taina lor, voiam să ştiu de ce sunt altfel decât noi. Când mama şi tata plecau la lucru mă încuiau în casă de teamă să nu mă atace vreun nebun. Mai târziu, tata voia să mă fac preot, iar mama, doctor veterinar deoarece fiul aceluiaşi preot era profesor de anatomie comparată la Facultatea de medicină veterinară din Bucureşti. Tot printr-un hazard, peste mulţi ani, amândoi aveam să fim primiţi, în aceeaşi zi, în Academia Română. Dar să revin la întrebare. M-am dus să dau examen de admitere la Medicină, la Cluj, unde eram 12 candidaţi pe un loc. Pe vremea aceea la universitatea clujeană erau nişte uriaşi în medicină. Aveam de la cine să învăţ nu numai ştiinţă, ci şi cele mai importante lecţii de omenie. Unora dintre profesorii mei le datorez pasiunea pentru cercetare, altora, oricât ar părea de ciudat, pentru literatură. O literatură privită dintr-o perspectivă inedită. Unul dintre profesori, de exemplu, când te examina, nu-ţi cerea să vorbeşti despre maladia de pe bilet, ci despre opera scriitorului, muzicianului sau pictorului care suferise de acea maladie. Eu, de exemplu, a trebuit să vorbesc despre Maupassant! Prin urmare, în fiecare zi, cu mari eforturi descopeream, descopeream….

De fapt, în ştiinţă, fiecare descoperire este rezultatul unor sacrificii enorme.

N-am intrat din prima încercare la medicină. Şi până să dau a doua oară admiterea, am practicat cele mai ciudate meserii. Fiecare mi-a folosit în felul ei. Am lucrat în mină, am fost tăietor de lume, şeful Pieţei de alimente din Baia Mare, îngrijitor la circul „Krateyl”, funcţionar la Starea Civilă… Am locuit în gazdă la o doamnă care era fosta proprietară a minelor de aur. Soţul ei murise la Canal, iar ea trăia ca în „Marile Speranţe”. De la ea am învăţat multe lucruri care ţin de maniere. Cum mergi, de pildă, cu o doamnă la braţ, dacă ai umbrelă: doi paşi, umbrela jos şi iar doi paşi, umbrela jos. De la ea am învăţat şi cum se mânâncă „civilizat”. Îmi punea o carte pe cap, alte două cărţi sub braţ şi trebuia să-mi controlez ţinuta mânuind în acelaşi timp cuţitul şi furculiţa. În prezenţa unei femei trebuia să mă ridic în picioare şi ea avea obiceiul să intre de vreo douăzeci de ori pe zi în camera mea. Astăzi, din păcate, în autobuz sau în metrou, am ajuns să se ridice femeile în prezenţa mea, ca să-mi cedeze locul.

Viaţa dumneavoastră a fost sub semnul unor întâlniri providenţiale. Dar ce v-a făcut de la medicină să vă îndreptaţi spre literatură?

Odată intrat la Medicină, am avut şansa să fiu într-o grupă extraordinar de bună. Cel mai slab din grupă dacă lua zece simplu, nu zece cu evidenţă, picam toţi. Eu simţeam nevoia să scriu, dar n-am încercat. Era mai mult o valenţă liberă. Am scris o proză, am trimis-o la „Tribuna”, a apărut imediat şi de atunci am început să călăresc doi cai: să ţin pasul cu colegii mei, dar să şi scriu. Aveam o teorie pe vremea aceea: nu poţi să fii bun la toate, dar la ceva poţi să fii cel mai bun. Mi-a plăcut enorm psihiatria. Aveam o profesoară la Catedră, care a făcut cu mine experienţe deosebit de dificile. Am învăţat în acea perioadă genetică, psihanaliză – pe atunci interzise. Făceam exerciţii de hipnoză şi concentrare. Frecventam şi un cerc de psihopatologie literară, unde ţineam şi conferinţe. Dar, oricât ar părea de ciudat, părăsind medicina m-am simţit mai ataşat de ea, am iubit-o şi mai mult. Acum citeam ce voiam, nici pacienţii şi nici şefii nu mă obligau să fac ceva împotriva voinţei mele. În facultate mă pasionase metabolismul sărurilor de litiu, schizofrenia şi psiho-farmacologia, în particular, acidul lisergic şi psilocibinele. Citisem foarte mult despre mescalină, acel „mizerabil miracol”, cum îl numise Henri Michaud.

Îmi aduc aminte de romanele dumneavoastră, precum „Orgolii”, „Feţele tăcerii”, „Raport asupra singurătăţii”, „Recviem pentru nebuni şi bestii”, apărute pe vremea lui Ceauşescu, în care se regăsesc metodele psihiatrice de investigare a conştiinţei umane, în care se observă pasiunea dumneavoastră pentru psihopatologia literară. V-aţi inspirat în aceste romane din nişte cazuri reale sau era numai ficţiune?

Mare parte erau reale, întrucât fiecare roman are un punct de pornire legat de realitate. În „Feţele tăcerii”, de pildă, m-am întrebat ce se întâmplase cu cei ce au luptat în munţi. Şi nu tocmai din întâmplare. Odată, în copilărie, în timp ce păşteam vitele, văzusem o maşină a Securităţii. Securiştii împuşcaseră în picior un om pe care îl trăgeau după ei ca pe un animal. M-am întrebat: ce s-a ales de el, cine era acel om ?… Ce s-a ales de oamenii fugiţi prin munţii Maramureşului şi de cei ce fuseseră închişi la Sighet?

Gândindu-mă la psihanaliză, în multe dintre romanele dumneavoastră, „Vocile nopţii”, „Drumul cenuşii”, sunt nuanţe între gri şi negru şi ca un laitmotiv răzbat moartea psihică, dar şi durerea. Am citit o lucrare a unui psihanalist, Nicolas N. Dracoulides, un elev al şcolii austriece de psihanaliză, în care vorbeşte despre roşu, negru şi alb, constante ale operelor lui Stendhal, legate de anumite momente ce au revenit în viaţa sa, ce apar şi în titlul oprelor lui: „Roşu şi negru”, Roşu şi alb”. Ele sunt obsesii a ceea ce a trăit în copilărie. V-aţi inspirat, în afara psihopatologiei literare, şi din psihanaliză?

Da şi nu. Dar psihanaliza a rămas una dintre marile mele pasiuni. Am citit cam tot ce este important în acest domeniu. Când mi-am ales lucrarea de diplomă – „Shakespeare în psihiatrie” -, psihanaliza era interzisă. Nu am putut cita din bibliografie niciun autor, nici măcar pe Freud. Oricum, am învăţat enorm. Să iei un personaj, să-l decupezi din carte şi să-i urmăreşti particularităţile psihice… Shakespeare stăpânea o mare parte din cunoştinţele vremii sale. Din Shakespeare, de exemplu, meteorologii au aflat chiar şi direcţia vântului din perioada înfrângerii Invincibilei Armada: Nord-Nord-Vest. De asemenea, era la curent cu circulaţia sângelui descrisă de Harvey, dar şi cu mecanismul de acţiune al otrăvurilor. Shakespeare avea un spirit de observaţie incredibil: a descris cu precizie diverse maladii psihice înainte ca ele să primească un nume peste foarte mulţi ani. Ofelia avea schizofrenie hebefrenică, Hamlet era psihasten iar Lear suferea de demenţă senilă.

„România n-a fost nici pe departe «o Siberie a spiritului»”

Sunteţi un scriitor obsedat de spaţiul în care trăiţi. Ce sentimente aveţi când terminaţi un volum? Simţiţi nevoia să-l reluaţi?

Simt o oboseală cumplită, căci un roman este terminat abia după câteva rescrieri. După ce apare mi-e frică să-l recitesc pentru că nu-mi amintesc să fi fost vreodată mulţumit. Uneori, după terminarea unui volum, plecam aiurea. Nu aveam o ţintă către care mă îndreptam. Mă duceam în gară şi auzeam: „trenul pleacă de la linia cutare” şi mă urcam în el să văd, de exemplu, cum e la Titu. Alteori, cutreieram minele şi îi ascultam pe oameni ce-mi povestesc: una, alta… Mă împingea nevoia de a cunoaşte şi de a mă documenta. De vină este, probabil, formaţia mea ştiinţifică. Citeşti şi te documentezi enorm pentru a dobândi o mică certitudine – ceva din necunoscutul şi nespusul în faţa cărora ne aflăm mereu.

Adevăraţii mari scriitori au fost supuşi unui atac continuu şi nedrept al unor denigratori, grăbiţi să-şi umfle propriile merite şi să se aşeze pe creasta ultimelor valuri ale prozei minimaliste, textualiste, pornografice, aşa-zis postmoderniste. O campanie a discriminărilor de vârstă, purtată cu violenţa şi ignoranţa unor Calibani în literatura română, a lansat sintagma generaţiei expirate. Cu un comportament devastator de hoarde migratoare, nou-veniţii au încercat să dea foc valorilor predecesoare, vorbind despre cadavrul din dulap Eminescu, despre patriotism, ca despre un un produs al unor mentalităţi depăşite, anti-europene şi anti-globalizante, despre marii clasici şi moderni, ca despre nişte modele depăşite. Ce părere aveţi despre literatura de azi?

La noi există câţiva mari scriitori care au dus greul literaturii române în condiţii foarte dificile iar, pe de altă parte, multe glorii fără acoperire. Ca să nu vorbim de telescriitorii pe care toată lumea îi citează fără să-i fi citit. Nu cred în literatura care ocoleşte marile adevăruri, marile teme ale romanului, aceleaşi de când există genul. Dacă nu te interesează libertatea, demnitatea şi tot ceea ce face dintr-o fiinţă un om, există prea puţine şanse ca textele să-ţi supravieţuiască.

Strigaţi ceea ce alţii nu aveau curajul să spună. Aţi trăit de-a lungul anilor momente de cenzură cumplită. Generaţia dumneavoastră a trebuit să-şi clădească o operă în interiorul universului conceput de ei. Scriaţi: „Dacă noi nu vorbim, tăcerea îşi va instaura întunecata ei stăpânire”.

Adevărul este că mă şi simţeam în stare să înfrunt cenzura. Şi cred că am fost unul dintre scriitorii cei mai cenzuraţi. Pe atunci, însă, mă socoteam foarte util şi mă simţeam obligat să spun, ba chiar să strig ceea ce alţii nu ştiau sau nu îndrăzneau să strige! Curajoşii şi luptătorii împotriva comunismului şi a cenzurii au apărut abia după Revoluţie, când nu mai era niciun risc. Mai mult, în loc de operă era suficient să aibă un carnet de partid, un stăpân puternic şi nişte răni inventate pe care să le expună cu patetism în faţa patriei. Cu toate cenzurile, în unele perioade mai numeroase decât ştiu cei ce scriu astăzi despre ele, au apărut cărţi care ar putea să ocupe un loc de seamă în oricare altă literatură. Cărţi care, în ciuda timpului şi a schimbărilor istorice nu sunt depăşite. Cât despre România, ea nu a fost nici pe departe o „Siberie a spiritului”. Ignorând, însă, în continuare, spiritul, educaţia şi ştiinţa, poate să devină. Am scris zeci de ani despre moartea psihică, despre aducerea omului în situaţia de a nu cunoaşte demnitatea şi adevărul, de a fi un banal animal de turmă. Prin urmare ştiu ce vorbesc. Mă reîntâlnesc cu aceleaşi întrebări, dureri şi spaime la care, în urmă cu o jumătate de secol, credeam că există soluţii, răspunsuri. În zilele noastre există un alt tip de cenzură – cea economică. Dacă nu ai bani, eşti eliminat.

„Cine mai vorbeşte azi despre cultură? Cine îşi mai pierde vremea cu cititul?”

Este exact ceea ce voiam să vă întreb, întrucât conduceţi o prestigioasă revistă literară, „Cultura”, sub auspicii private, unul dintre cele mai impresionante exerciţii gazetăreşti din cultura română. Cum vă descurcaţi?

Mă întreb în fiecare săptămână dacă pot să scot următorul număr.

Ce vă nelinişteşte în societatea de astăzi, mărturisind că „există un malaxor naţional de distrus reputaţii”, adăugând: „Scriitori fără cărţi, politicieni fără ideologii au sufocat România”.

Comunişti, anticomunişti, filooccidentali şi filoamericani, antisovietici şi filosovietici, autonomi şi independenţi am ajuns materie primă pentru cel mai sinistru malaxor. Ne purtăm ca nişte fiinţe fără trecut, fără istorie, fără cultură, de parcă am fi paraşutaţi într-un loc necunoscut şi obligaţi să luăm totul de la început. Cine mai vorbeşte azi despre cultură? Cine îşi mai pierde vremea cu cititul? Modernizarea se traduce printr-o neîncetată schimbare a legilor, iar interesul pentru cătuşe este infinit mai mare decât cel pentru carte. Concursul nostru „Cine ştie câştigă” are ca temă: „Cine este cel mai slugă dintre slugi?” Indiferent cum este: de stânga, de dreapta sau de centru. Întrebarea pe care simt nevoia să o strig aparţine lui Mishima: ”Cum este cu putinţă, oare, să vreţi doar să trăiţi acceptând o lume în care spiritul a murit?”.

Scriaţi la un moment dat o frază înspăimântătoare: „în faţa morţii cuvintele se retrag”. Toată această luptă pe care aţi dus-o de-a lungul timpului, cu cenzura, cu structurile, cu oamenii politici, cu cei neaveniţi din domeniul culturii, v-a făcut să aveţi obsesia durerii, fricii? Aţi trecut chiar prin nenumărate momente dramatice în viaţă, legate de sănătatea dumneavoastră. De unde această forţă interioară de a stimula normalul, de a înlătura gândul bolii pentru a vă salva? Există o tehnică? Cum aţi reuşit să treceţi de aceste momente, să continuaţi lupta şi să „reînviaţi” ca Pasărea Phoenix?

Eu cred că nimic nu e întâmplător în viaţă. De multe ori am vrut să fac într-un fel şi a ieşit altfel. Teoria mea, astăzi, este oarecum pe linia logoterapiei lui Viktor E. Frankl. Întrebarea lui cheie: Ce motiv ai să nu te sinucizi?, poate fi precedată de o alta: De ce am fost pedepsit? În ceea ce mă priveşte, cred că boala este o pedeapsă, dar mai ales un ajutor prin care divinitatea îţi atrage atenţia că ai greşit drumul şi că trebuie să te întorci la rostul tău. Plecând de la ideea că nu ne naştem şi nu trăim fără un rost. Şi că acest rost este motivul care te obligă să trăieşti. Odată ce-l descoperi, nu mai eşti singur. Şi nici învins.

Care sunt ultimele cărţi pe care le-aţi lecturat?

Iată-le, în ordinea în care le-am citit: Deidre Bair – „Jung – o biografie”; Irvin Yalom – „Psihoterapia existenţială şi problema Spinoza”; Dalai Lama – „O autobiografie spirituală”; Viktor E. Frankl – „Omul în căutarea sensului vieţii”.

Ce faceţi când nu scrieţi? E o întrebare prostească, pentru că văd că pe masa dumneavoastră sunt nenumărate ciorne. Cum vă purificaţi?

Săptămâna trecută, de exemplu, am trăit un moment de coşmar pentru că am pierdut din computer mai mult de un sfert din romanul pe care-l scriu şi a trebuit să-l iau iar de la capăt. Vă închipuiţi – o treabă extrem de grea. Înainte, în „obsedantele decenii”, ascultam foarte multă muzică. Când mă simţeam îmbâcsit sufleteşte, ascultam Bach, ore şi ore în şir. Bach era salvarea mea. Când mă simţeam uscat, şi sec, şi nesuferit, ascultam Ceaikovski şi Rahmaninov. Şi Chopin îmi aducea alinare şi-mi schimba starea. În momentul de faţă pot scrie fără niciun fel de adjuvant. Citesc, în schimb, foarte mult.

Pentru că vorbim de dragoste, ce rol a jucat ea în viaţa dumneavoastră?

Scriitorul este propriul său cobai iar descoperirile nu-i aparţin lui, ci literaturii. Ceea ce a trăit se vede în cărţile lui. Sunt convins că fără prietenie, dragoste şi credinţă este aproape imposibil de trăit sau este posibil, dar nu merită.

La ce visaţi?

Visez să mai trăiesc o zi, şi încă o zi, şi încă o zi… Şi să mai scriu o frază, şi încă o frază, şi încă o frază… Şi să pot reciti ceea ce am scris.

 sursa: cotidianul.ro