Canonul Sfântului Andrei Criteanul

În prima săptămână a Postului Mare şi la Denia din Joia săptămânii a cincea se oficiază în Biserica Ortodoxă slujba Canonul cel Mare. Scopul acestui canon, scris de Sfântul Andrei Criteanul († circa 740 d.Hr.), este să ne readucă aminte de starea noastră de păcătoşenie, de necesitatea chemării numelui lui Iisus Hristos în inima noastră şi de importanţa pe care o are pocăinţa în viaţa noastră.

Autorul Canonului, Sfântul Andrei Criteanul, s-a născut în Damascul Siriei, în jurul anului 660 d.Hr. Adolescent fiind încă, şi-a început viaţa monahală la Mănăstirea Sfântului Sava din pustiul Iudeii, din Ierusalim. Mai târziu a mers la Constantinopol ca reprezentant al Patriarhiei Ierusalimului. În Constantinopol s-a îngrijit de tineri până la data când a fost ales mitropolit al Gortinei, localitate din Insula Creta – Grecia. În anul 712, la presiunea împăratului bizantin şi împotriva voinţei sale, a fost în partida monotelistă, dar a retractat mai apoi. Moare în anul 740 în localitatea Eresso, din Insula Lesbos – Grecia. Amintirea lui se face în fiecare an la data de 4 iulie.

Opera Sfântului Andrei Criteanul

Sfântul Andrei Criteanul a fost un bun orator şi poet. Ca orator a scris Omilii la diferite sărbători, prezentând pentru prima dată sistemul sărbătorilor. Însă cea mai importantă specie de poezie creştină pe care a redactat-o a fost Canonul, o nouă speţă a poeziei bisericeşti mult mai lungă în comparaţie cu cele ale Sfântului Ioan Damaschin (opt sau nouă bucăţi poetice cu structură şi melodie proprii). A scris idiomele, canoane la Învierea Dreptului Lazăr, la Duminica Mironosiţelor, la Naşterea Maicii Domnului, la zămislirea Sfintei Ana etc., creaţii din care se inspiră masiv Sfântul Teodor Studitul. A scris şi un mic poem de 128 trimetri iambici în care-şi exprimă adeziunea la hotărârile Sinodului VI Ecumenic, din anul 651.

Opera clasică a Sfântului Andrei Criteanul este Canonul cel Mare, un vast poem, remarcabil prin profunzimea evlaviei şi a pocăinţei. Canoanele liturgice au apărut la sfârşitul secolului al VII-lea şi începutul secolului al VIII-lea, înlocuind în mare măsură imnurile liturgice numite condac. Sfântul Andrei Criteanul a fost considerat drept ‘părintele canoanelor’, fiind deci primul alcătuitor de canoane şi iniţiatorul acestei specii imnografice în Biserica grecească. Însăşi titulatura de ‘cel mare’ subliniază întinderea acestuia, un poem vast de 250 de strofe, cel mai mare canon din toate canoanele câte sunt în rânduiala Bisericii.

Citit în primele patru zile din întâia săptămână a Postului Mare şi integral în Joia din săptămâna a cincea, Canonul cel Mare, datorită gândurilor înălţătoare pe care le transmite, temelor necesare în viaţa fiecăruia (smerenia, pocăinţa, străpungerea inimii), precum şi a profunzimii sale, devine un îndreptar şi un îndrumar pentru viaţa noastră. Conţinutul Canonului Mare este unul duhovnicesc, un profund dialog al omului păcătos cu propria conştiinţă, care-i atrage atenţia asupra celor săvârşite. Se poate observa alternanţa a două planuri: sufletul păcătos care-şi plânge păcatele pentru că nu a urmat calea drepţilor, ci a urmat largul drum al rătăcirii şi care din străfundurile inimii strigă: ‘Iartă-mă! Păcătuit-am la cer şi înaintea Ta!’, şi cel al fiinţelor umane ajunse la starea de îndumnezeire, prin pocăinţă.

Canonul cel Mare – unirea Testamentelor

În Canonul cel Mare se poate observa direct îmbinarea dintre Vechiul şi Noul Testament, o urcare şi o revenire permanentă la început. Prin unirea în Canonul cel Mare a troparelor vetero şi neo-testamentare, Andrei Criteanul arată că Vechiul Testament nu se împlineşte decât în Noul Testament şi, prin urmare, omul se întregeşte în Adam cel nou, Mântuitorul Iisus Hristos. Puntea de legătură reprezintă profeţii, prezentaţi adesea ca fiind cei care au trezit din nou conştiinţa venirii unui Răscumpărător şi au încercat adesea întoarcerea poporului ales. Din simpla observare a izvoarelor folosite la elaborarea Canonului vom observa cu cât rafinament a unit Sfântul Andrei Criteanul teologia vetero-testamentară de cea neo-testamentară.

În Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul nu avem de-a face cu două testamente separate, ci cu unul singur care leagă ambele părţi, pentru că unitatea este nedespărţită. Deşi foloseşte un număr extrem de mare de citate din Pentateuh şi în special din Cartea Facere, Andrei Criteanul acoperă întreaga perioadă vetero-testamentară. Ceea ce este mai interesant este faptul că în citatele neo-testamentare Sfântul Andrei Criteanul foloseşte cu predilecţie textele celor patru Evanghelii – şi în special textele Evangheliei lui Luca, Apostolul umanităţii – şi mai puţin celelalte scrieri. De la cântarea a 8-a, citatele vetero-testamentare dispar cu totul, abundând acum citatele neo-testamentare, precum şi câteva aluzii la kerigma apostolică. Prin raportarea continuă de la Vechiul Testament la Noul Testament omul este chemat să treacă puntea de la cel vechi la cel nou, de la omul cel păcătos şi înstrăinat de Dumnezeu la făptura cea nouă în Iisus Hristos.

Despre frumuseţea Canonului

Referindu-se la frumuseţea şi importanţa sa, teologul grec Ioannis Fountoulis a scris următoarele: ‘(Canonul cel Mare) nu este nimic mai mult decât un cântec de lebădă, un plânset înainte de moarte, un monolog de jale. Poetul se găseşte la sfârşitul vieţii sale. Simte că zilele lui sunt puţine, viaţa lui a trecut. Meditează la moarte şi la judecata dreptului Judecător, care-l aşteaptă. Vine să facă o retrospecţie, o trecere în revistă a duhului lumii. Se aşază ca să discute cu sufletul său. Însă darea de seamă nu este încurajatoare. Lanţul cel greu al păcatului îl strânge. Conştiinţa îl verifică. Şi poetul plânge mereu pentru prăpastia faptelor sale rele. În plânsul acesta se ia la ceartă cu retrospecţia din Sfânta Scriptură. Însă legătura plânsetului cu Scriptura este foarte naturală. Ca om al lui Dumnezeu, poetul deschide cartea lui Dumnezeu ca să îşi evalueze destinul său.

Cercetează unul câte unul modelele sfintei cărţi. Rezultatul comparaţiei este de fiecare dată groaznic şi cauză a noilor bocete. A imitat toate faptele rele ale tuturor personajelor istoriei sfinte, însă nu şi faptele cele bune ale sfinţilor. Nu îi rămân decât pocăinţa, zdrobirea şi refugiul în mila lui Dumnezeu. Şi aici deschide perspectiva optimistă a poetului. A găsit pocăinţa la uşa Paradisului. Nu are să prezinte fructele pocăinţei; oferă însă lui Dumnezeu inima sa zdrobită şi sărăcia duhului său. Modelele biblice: al lui David, al vameşului, al desfrânatei şi al tâlharului îl încurajează. Judecătorul se va milostivi şi de acesta, care a păcătuit mai mult decât toţi oamenii’ (Informaţii preluate din Ziarul Lumina)

sursa: basilica.ro