Somnul pruncilor

Una dintre certitudinile teologice ale istoriei este aceea a faptului că pruncii pot vedea pe Dumnezeu. Lumea lor diafană şi curată permite străfulgerărilor de lumină din împărăţia spirituală. Ochii lor interiori sunt încă destul de puternici pentru a percepe fulgerele raiului, iar capacitatea lor cognitivă este adânc înfiptă în limbajul adamic, care trece prin inimă şi dă sens şi nume întregului univers.

Aceste realităţi nu sunt de bună seamă nişte speculaţii mistice sau oculte, nici vreo ciorbă sincretică de credinţe şi păreri, ci rezultatul experienţei umanităţii timp de o istorie, despre cele ce sunt dincolo de ea. Hristos Mântuitorul a spus: „De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi va pruncii, nu veţi intra în împărăţia lui Dumnezeu”. Prin aceste cuvinte El, Dumnezeu, a fixat calapodul, principiile şi exigenţele raiului, în felul de a fi al unui prunc. De asemenea, tot El a afirmat: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”. Este mai clar decât orice faptul că puritatea inimii este văzătoare de Dumnezeu şi că ea face posibilă accederea la marea creşă a veşniciei, acolo unde umanitatea întreagă învaţă iubirea nevinovată care uneşte sufletele cu Mirele ceresc pentru totdeauna. Lumea întreagă încape în ochii luminoşi ai unui bebeluş.

Există sute de valenţe spirituale în comportamentul pruncilor, prin care noi aflăm care este calea către vederea Stăpânului.

Pruncii plâng pentru orice vor. Plânsul este rugăciunea lor, cererea, mărturisirea, uitarea răului, sancţionarea durerii, semnalul de alarmă, semnul iubirii. Pruncul nu plânge niciodată degeaba, spunea bunica mea cu multă înţelepciune. Întotdeauna are o dorinţă, o durere sau o nevoie. Plânsul lui este firescul dumnezeiesc al raiului, semnul dependenţei de cer şi de părinţi, dorul după sânul preacurat al iubirii, vestirea de taină a primenirii. Şi omul mare este chemat să plângă pentru a fi fericit: „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângîia”. Plânsul spală prin Spovedanie murdăria acestei lumi şi a sufletului, întoarce prin pocăinţă inimile la Tatăl, deschide ochii sufletului pentru a vedea chipul Celui iubit, înviază lumea interiorităţii simţitoare şi aduce pacea celor tulburaţi. Plânsul este roua raiului, căci aduce aminte de raiul prierdut şi îl recuperează pe cel nevăzut, ascuns în inimă şi simţit în rugăciune.

Pruncii iubesc. Iubirea lor e firească şi uriaşă, de o discreţie infinită, neimpunând nimic, ca un izvor care curge mereu şi dăruieşte apă proaspătă tuturor, chiar şi în absenţa lor. Pruncii iubesc pe toţi oamenii, indiferent de rasă, de religie, de culoare, de rost social, de igienă, de nivel de educaţie etc. Pruncii iubesc animalele, bagă mâna în gura câinelui, mângâie pisica, îngână găinile. Ei însufleţesc materia moartă, umplu de sens toate entelehiile create (a se vedea articolul nostru Mic tratat de însufleţire a lumii), dau sens non-sensului aparent, umplu cu bucurie orice casă sau areal, maimuţăresc întunecarea de sine a adulţilor, ridiculizează inconştient orice învârtoşare a urii, anulează cearta, vădesc ca inutilă zbaterea pentru mărimuri sau pentru bani. În prezenţa unui prunc, orgoliile pier, reproşurile se şterg cu buretele, mânia îşi găseşte moartea. Pruncul este zâmbetul înlăcrimat al lumii, puterea lui Dumnezeu pusă în inimi fragile, bucuria din sânul durerii de fiecare zi, prezenţa stăruitoare a raiului în adâncurile noastre de păcat. Orice om are nevoie de iubire ca de aer, fără de ea moare înainte de deces, se sfârşeşte şi devine un device al răului sau al automatismului materiei moarte. Nu există rai fără iubire, fără iertare şi fără însufleţire.

Pruncii sunt dependenţi. Ei pot muri oricând dacă nu sunt privegheaţi, hrăniţi, primeniţi, iubiţi până la nesfârşit, iertaţi, mângâiaţi şi puşi să se roage. Ei cer mereu totul de la toţi şi de la cei dragi, au nevoie de noi în fiecare clipă, şi nu pentru a le da mereu materie, ci mai ales pentru a ne simţi aproape a-şi clădi surogatul de rai din iubirea noastră neputincioasă. Pruncului i-e greu să se smulgă de rai, şi încearcă prin durere să îşi făurească o biserică a iubirii din cei dragi, de care are nevoie şi care-l apără de răul lumii. Tot astfel avem şi noi nevoie mereu să fim dependenţi de Dumnezeu. Fără Dumnezeu ne piere raţiunea de a fi, lumina firii noastre strigă a neant, clipa doare îngrozitor, fiecare loc este o moarte şi o durere fără leac. Avem nevoie de Creator, ca să ne umplă mereu de daruri, să ne picure fiecare suflare de aer, să ne uimească mereu, în fiecare secundă de atenţie rugătoare. Murim veşnic dacă nu suntem fragili şi dependenţi de Hristos. Fiecare împuternicire de sine nu este decât o înstrăinare de paradis şi o pierdere a Părintelui ceresc, lăsat cu ochii în soare şi în lacrimi, de noi, fiii cei risipitori.

Pruncii sunt smeriţi. Nu au nevoie de bani, de haine frumoase, de demnităţi sociale sau politice, de ştaiful putred al acestei lumi. Nu au convenţii, reguli absurde, politeţuri inutile, pudibonderie falsă, minciuni fardate gros, maniere ipocrite, rânjet disimulat în zâmbet, calcule şi subterfugii, diplomaţie găunoasă şi născătoare de război. Pruncii greşesc mereu şi mereu se întorc la părinţi pentru a-şi cere iertare. Ne iartă imediat pentru o palmă sau pentru o mustrare. Ne iubesc necondiţionat, fără nicio oprelişte sau exclusivitate mundană. De câtă vreme avem nevoie noi să iertăm pe cineva care ne-a bătut, jignit sau prigonit. Unii de ani, alţii de moarte. Pruncii iartă imediat din infinită smerenie, se întorc mereu la cel ce i-a jignit, pentru că nimic nu-i poate jigni, decât lipsa de iubire. Şi noi, fără smerenie suntem condamnaţi la moarte. Smerenia este maica înţelepciunii, cea dintâi şi ultima virtute, aerul raiului interior, temelia slavei lui Dumnezeu. Orice bine este anulat de mândria care-l împachetează. Avem nevoie de smerenie pentru orice altă bucurie sau faptă bună pentru a o umple de sens veşnic.

Pruncii sunt nevinovaţi. Privesc natura fără ruşinea căderii, fără perversitatea de a obţine satisfacţie din trupuri sau gesturi, fără a exploata materia în mod întunecat. Ei văd oamenii ca pe nişte fii ai lui Dumnezeu, ca şi ei, bucurându-se pur de lumina care se revarsă din cer. Pruncii sunt curaţi pentru că n-au învăţat nimic din puterea extracţiei de plăcere din ceilalţi, privesc lumea ca pe un loc de joacă imens, unde fiecare îşi are locul lui, unde nu există jucării exclusive, ci doar împărţite dăruitor tuturor. Şi noi avem nevoie să vedem pe toţi oameni ca fii ai lui Dumnezeu, Unul preocupat pentru copiii lui, şi orice materie, fie ea şi vie, să o privim cu conştiinţa finalităţii ei în inima lui Dumnezeu. Omul curat priveşte nu trupul, ci puterea născătoare de viaţă din el, bucuria care se revarsă din cer şi mulţumirea pentru darurile făcute de Dumnezeu. Fără curăţia inimii, omul se îngroapă de sine în mormântul plăcerilor care dau dependenţă şi se pecetluieşte cu sigiliul nefiinţei şi tristeţii fără leac. Pentru că nicio plăcere din această lume nu se compară cu lumina ochilor unui prunc, care te străpunge cu bucurie şi puritate. Somnul pruncilor este cea mai de preţ lumină a acestei lumi. Pruncia este sensul istoriei în veşnicie.

Copila mea, atunci când avea doi ani, aflându-se în febră mare, a văzut un înger deasupra icoanei Maicii Domnului, care aştepta sfios. Nu avea mâini şi picioare, ci doar un chip luminos: “un bebeluş de lumină”, după spusele ei. M-au trecut toate fricile morţii, rugându-mă să n-o ia. De aemenea, fetiţa unui preot cu care am slujit mai mulţi ani la acelaşi Potir, a intrat la 4 ani în altar şi a văzut o Lumină mai presus de cer, pe Maica Domnului şi un înger, şezând deasupra preoţilor în rugăciune, la Liturghie. Aceste mărturii nu sunt simple halucinaţii, nici imaginaţia bogată a copiilor, ci semnul puterii lor de a vedea lumea de dincolo şi de a împărtăşi de sfinţenia ei.

Aşadar, orice virtute de prunc este izvorâtoare de rai în inimă şi în viaţă. Şi viceversa, toţi oamenii de pe lângă prunci se antrenează pentru cer. Toţi oamenii născători de prunci sunt ucenici ai Împărăţiei fără de moarte, asemănători cu Părintele ceresc, care ne iartă de infinite ori şi ne dăruieşte pe Fiul Său pentru a nu mai muri niciodată. Omul născător învaţă să simtă ca un părinte, înţelegând câtă durere şi grijă este în inima lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi, se trezeşte de sute de ori noaptea alinând plânsul pentru a se pregăti pentru trezvia cea veşnică. Toţi călugării şi maicile care şi-au răstignit plăcerea pe Crucea iubirii lui Hristos, învaţă ucenicia raiului, povăţuind pe cei mai tineri către chinovia cea veşnică. Educatoarele şi învăţătoarele, care stau zilnic în jungla urletelor provenind din energia imensă a copiilor, îşi agonisesc odihnă blândă şi bucurie de taină în Împărăţia Liturghiei. Doctorii care tratează prunci loviţi de boldul morţii sunt discipoli ai Marelui Vindecător al umanităţii, apostoli ai învierii şi ai vieţii.

Dimpotrivă, toţi oamenii care refuză pruncii, îi ucid sau îi corup, sunt vestitori ai chinului veşnic. Războiul de azi, înfricoşat în generalitatea lui, se poartă mai ales împotriva pruncilor. Pruncii sunt tăiaţi în bucăţi în pântecele mamelor lor prin avort, sunt agresaţi de adulţi nemernici, sunt bătuţi de părinţi fără de credinţă, sunt îmbolnăviţi cu mercur (Tyomersal) prin vaccinuri inutile şi ridicole, sunt pervertiţi prin pornografie şi răutate. Pruncii noştri sunt ucişi încet încet prin pandemia erogenă a mediei. Lumina de rai din ochii lor începe să se stingă şi încep să aibă nevoie de fard pentru a-şi ascunde durerea şi nimicnicia.

Pruncia este raiul lumii şi al fiecăruia dintre noi. Să n-o lăsăm să moară plină de rănile acestei lumi. Iar atunci când pruncii noştri vor muri cu inima, este vremea ca Dumnezeu să ardă cu foc întreaga lume, pentru ca să rămână doar puritatea de prunc a oamenilor cu dor de Hristos. Sfinţii au fost atât de diferiţi, pe cât de diversă este lumea, însă una au avut-o în comun: pruncia fiinţei lor, neprihănirea dăruită prin lacrimi şi smerenia de a mulţumi şi oferi iubire la nesfârşit, în Împărăţia lui Dumnezeu.

Cât de scurt vreţi să v-o spun? Oamenii care iubesc pruncii sunt ai lui Dumnezeu, iar cei ce nu, nu.

pr. Ioan Valentin Istrati

sursa: doxologia.ro