Confort da, fericire nu

Totuşi, Gheronda, este o realitate faptul că tehnologia a îmbunătăţit condiţiile de viaţă.

Arhimandritul Epifanie: Prin tehnică, viaţa noastră a devenit mai comodă, dar şi nu mai fericită. Mai demult exista fântâna satului, unde toate femeile mergeau mai înainte de asfinţitul soarelui ca să ia apă. Unele cu ulciorul, altele numai cu găleata, altele cu animale ca să umple butoaiele. Pe drumeagul acesta care ducea la fântână puteai vedea un du-te vino neîncetat de femei. Se duceau, se întorceau, discutau: „Ce faci, ce mai e nou? Cum o mai duce bărbatul tău? Dar copiii tăi?” Schimbau două-trei cuvinte. Comunicau între ele, aveau o relaţie personală. Astăzi fântâna este închisă. Apa curge la robinet în casă. Au pus capăt şi puţinelor vorbe pe care şi le spuneau unele altora. Desigur că viaţa este acum mai comodă pentru ele, mai uşoară, este însă oare şi mai fericită?… Locuim în blocuri şi nu ştim cine locuieşte lângă noi. Sântem izolaţi. Cineva a scris o carte: „Pustia oraşelor şi comuniunea pustiei.” Trăim în oraşe şi sântem pustnici.

Oamenii de la ţară, în trecut, se poate să fi avut patimi sau nedreptăţile lor, însă exista comuniune între ei. La durere şi la bucurie, luau parte cu toţii. Murea cineva din sat? Aceasta însemna ca oamenii din sat să meargă în fiecare seară, trei zile la rând, la casa mortului cu o farfurie de mâncare, unde se întindea masă pentru toţi. Aici se adunau în jur de 70-80 de oameni, se rosteau vorbe de mângâiere, toate acestea fiind o participare la durerea celuilalt. Astăzi afişăm pe uşa bisericii anunţul de deces. Cel adormit este adus la biserică direct de la camera frigorifică a spitalului. Când se face vremea de slujbă mergem acolo, adresăm condoleanţele de rigoare şi apoi – fiecare la casa lui. Chestiunea s’a rezolvat rapid!

Am făcut viaţa noastră mai fericită prin dezvoltarea ştiinţei şi a tehnologiei?

Dimpotrivă! Ne-am izolat, ne-am înstrăinat, am ajuns pustnici în oraşe.

Dacă ar exista o maşină a timpului care să ne întoarcă cu 100 de ani în urmă, credeţi-mă, aş apăsa fără discuţie butonul respectiv. De ne-am întoarce cu un veac în urmă! Să ne întoarcem la măgari, cai şi mulari… Erau mai fericiţi oamenii atunci. Comodităţi nu existau, desigur; necazurile, truda şi chinul erau suficiente, însă oamenii erau mai fericiţi, mai răbdători, mai ascultători. Astăzi nu mai răbdăm nimic. Astăzi, dacă nevasta îi spune un cuvânt nepotrivit bărbatului, acesta îi întoarce zece înapoi – asta în caz că nu se ajunge la ceva şi mai rău. Căci poate să nu treacă mult vreme… şi să se trezească cu citaţie la judecată. Pe vremuri, bărbaţii își răbdau soțiile rele iar femeile soţii răi, însă marea parte a celor în această situaţie erau, desigur, femeile. Şi copiii îşi răbdau părinţii răi, şi invers, părinţii pe copiii răi. Astăzi – nimic din toate acestea, nici o îngăduinţă. Trec peste toate celelalte care mai sânt.

O pereche de cunoscuți mie încearcă să-i convingă pe cei bătrâni din casă să meargă la azil. Este drept?

Arhimandritul Epifanie: Sufletele oamenilor s’au învârtoşat. Nici mai mult, nici mai puţin, vrem să ne debarasăm de părinți. Să-i aruncăm la azil! Noi, vezi bine, trebuie să ne trăim viaţa, iar bătrânii nu trebuie să ajungă o povară pentru viaţa noastră, pe care ne-o dorim fără de griji. Să putem petrece şi chefui în voie. Scapă-te de amărâtul ăla de bătrân, chiar dacă s’a obosit o viaţă întreagă pentru ca fiica sau fiul să poată studia! La azil cu el acum!

Bucuria bunicului da a trăi cu copiii lui, cu nepoţii lui, simţind căldura pe care o degajă o familie fericită este una. Iar altceva este ca el să şadă într’o cameră împreună cu străini şi necunoscuţi, şi să-şi aştepte o dată pe săptămână fiul cu nora sau fiica cu ginerele, ca să-i ţină tovărăşie preţ de o oră, timp în care îşi poate vedea şi nepoţii. Iar, după plecarea lor, e firesc ca tot restul timpului să rămână singur şi izolat de ei? Nesimţitoare au ajuns sufletele oamenilor. Nu se gândesc, sărmanii, că peste câţiva ani va veni şi rândul lor, trec cu vederea lucrul acesta…

Sursa: Ahimandritul Epifanie Theodoropulos, Toata viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm, editura Predania, Bucureşti, 2010