Seria “Anomalii”: T-I-P-U-L-M-A-N-D-R-U
Octavian Dărmănescu
Tipul mândru este un homo erectus care se crede cel mai bun exemplar homo sapiens. El stă cu personalitatea pe frunte ca mortul cu privighetoarea pe piept. Poţi să-l urmăreşti de mic, la portretele de grup, pe scările liceului, cu mâinile în stand-by, cum zace într-o stare de semi-imbecilitate. Mândria este boala imaturităţii. Ea îţi deschide fontanela şi uite-aşa dai în mintea copiilor. Mândria te dă înapoi, te chinuie, te frige la proţap. Ea trebuie mereu hrănită, adăpată, mângâiată, spălată, pieptănată, puricată. Pentru conştienţi, ea e o viespe pe care o accepţi ca să nu te înţepe. Cei mulţi însă n-o simt, e un fel de căpuşă menajeră pe care o plimbi, o culci, o alimentezi cu propriul tău sos. Mândria are şi efecte (sero)pozitive: îţi dă încredere în tine, te fereşte de invidii, ţine departe intruşii, te pofteşte pe scaune de piele, te salvează întrucâtva de gura lumii, care-şi va zice: mai bine mândru decât prost!
Tocmai aici am dorit să ajungem: mândria, dimpotrivă, este starea festivă a prostiei, efect al ei. Mândria este patul cald al proştilor, gura de canal în care au căzut isteţii prea mult lăudaţi. Mândria te blochează în aplauzele interesate ale celorlalţi, te predă oglinzii în care ai căzut. Mândria e o grindină care strică tot: mândria parentală, acel ambiţ prostesc care te pune să îţi îndrumi copiii spre meseria ta, mândria dubitativă, când sfântul a cam prins de veste că e sfânt, mândria menajeră, când, din emulaţie locativă, soţia îţi cere să schimbi mobila, şi rămâneţi luni bune cu frigiderul gol. Mândria face şi desface războaie, inventează apartenenţa la neam şi spiritul de luptă. Cea mai simandicoasă dintre anomalii, mândria este o calamitate a omului interior, o schimonosire a omului exterior. Mândria e un delir, o stare de inconştienţă.
Tipul mândru, narcisist, are abilitatea unică printre vertebrate de a-şi vedea ceafa, are camere peste tot, acestea îi transmit urgent chipul, iar el şi-l întoarce şi-şi zâmbeşte singur. El poate să se ducă până la uşă ca să se privească-n pat, poate foarte uşor să-şi stoarcă coşurile de pe spate, căci şi-l cunoaşte la perfecţie. Tipului mândru, inamovibil, Dumnezeu i-a pregătit o lume în care oricine poate fi înlocuit. O ironie salutară, am spune. Oricum, tipul mândru este condamnat să se chinuie singur: să-şi cârpească cu băi trupul lui nemuritor, să se aplece să ia restul, să se înghesuie în tramvai cu atâtea carcase vorbitoare, să suporte ironiile unuia mai mândru decât el, pe care ghinionul i l-a administrat drept şef. Tipul mândru se află permanent într-o cârdăşie nescrisă cu gloria. La rându-i, gloria nu alege decât pe foarte puţini, mereu după ureche, nu după merit. Tipul mândru este un supozitor care se topeşte la succese, diplome şi ţesălări. De aici şi patologiile mândriei, ca megalomania (când eul ţi se umflă ca broasca din fabulă) sau minciuna (când nu te mai poţi apăra cu adevărul).
În general, tipii mândri se evită ca miresele la ieşirea din biserică. Mulţi ţin morţiş să-şi conserve un antreu la nume: doctor, profesor, arhitect, preot, prescurtat şi absolut. De aici şi senzaţia de nor puturos, lung cât o autostradă, pe care mândria o răspândeşte în jur. Mândrul e inaccesibil ca un gard cu ţepi. Până şi banalul drum la tomberon devine o procesiune, merge trufaş, ca verbul printre substantive.
Şeful este exemplarul perfect al acestei tipologii. La români, şeful are aură. Dacă vrei să te privească, mai întâi trebuie să stai puţin în curte, să te obişnuieşti cu clădirea, un fel de mistică imobiliară, nu dai aşa, buzna, cu cămaşa necălcată şi cu mâinile goale, fără de ofrandă. Zeul de la birou aşteaptă un mic dar, o zeciuială din câştigul tău curat, ca să se dumirească de-l cinsteşti sau nu. Nemişcat, ca un proaspăt operat de apendicită, te scrutează iremediabil, să vadă ce punctaj întruneşti. Lăudăroşenia epocii de aur l-a traversat cap-coadă, transformându-l într-un capitalist corcit, care se laudă cu realizările partidului. Turuie de o jumătate de oră ce umil eşti tu şi ce salvator e el pentru tine, după care semnează indescifrabil, uitându-se neutru pe fereastră.
Mândria clericală este de departe cea mai avansată. Dar, despre acest aspect, cu altă ocazie…
Foto: Octavian Dărmănescu (dr.) şi Laurenţiu Dumitru (stg.), doi tipi mândri care nu se evita de fel. Naşterea Domnului 2005
Sursa: Laurentiu Dumitru
