Denia celor 12 Evanghelii în comunitate – 2014

În Sfânta şi Marea zi Vineri se prăznuiesc sfintele şi mântuitoarele şi înfricoşătoarele Patimi ale Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos: scuipările, lovirile peste faţă, palmele, insultele, batjocurile, haina de porfiră, trestia, buretele, oţetul, piroanele, suliţa şi înainte de toate Crucea şi moartea, pe care le-a primit de bunăvoie pentru noi. Se mai face încă pomenire de mărturisirea mântuitoare făcută pe cruce de tâlharul recunoscător, care a fost răstignit împreună cu El.

Vineri după amiază pe la ora trei. O parte din poporul Ierusalimului se pregătea de sărbătoare. Imediat urma Paştele. Ce sărbătoare frumoasă, îmbelşugată, plină de bucurie ar fi trebuit să fie pentru tot evreul credincios! Dar în acel an, al treizeci şi treilea al lui Iisus, nu pentru toţi a fost o sărbătoare veselă. Acel ajun de Paşti a stricat planurile multor oameni credincioşi. Mulţi evrei au venit la Ierusalim să se bucure, dar pentru ei nu a mai fost sărbătoare. Pentru ei a fost doar durere, condamnare, derută, plâns, sânge, cruce, moarte, înmormântare…

Vârful Golgotei, într-o frumoasă după amiază de primăvară, şi totuşi atât de tristă! Pe fondul unui cer frumos, cum numai la Ierusalim se poate vedea, trei siluete, pe trei cruci. Trei oameni diferiţi, dar cu aceeaşi soartă: răstigniţi! Un tâlhar, un salvat, în care mai era un dram de speranţă, şi un salvator care mai are puterea să rostească cuvinte mari: iertare, împlinire, mamă, fiu, rai, Tată.

Iisus cel nevinovat, Iisus făcătorul de minuni, Iisus tânăr (la doar 33 de ani), Iisus vorbitorul admirat de toţi („nimeni nu a mai vorbit vreodată ca acest om”), Iisus care a învins şi a scos diavoli, Iisus cel strălucitor pe Tabor, Iisus vindecătorul, Iisus care dă viaţă, încet, încet, pe vârful Golgotei se stinge din viaţă. Atârnat între cer şi pământ, cu mâinile străpunse, lipite de cruce, este în agonie. Şi cuvintele ies greu, dar au atâta putere, sunt testamentare, mântuiesc!

Răstignindu-L pe cruce, oamenii au vrut parcă să-l împiedice să mai lucreze cu mâinile: să mai facă minuni, să mai mângâie, să mai aline suferinţe. Dar, curios: nimeni, nimeni nu a putut să-L oprească pe Iisus, chiar şi pe cruce fiind, să ierte şi să iubească. Dreptul la iubire şi la iertare nu poate să I-l ia nimeni! Pe cruce I s-a luat orice drept, dar dreptul de a fi în legătură cu Tatăl Ceresc nu I l-a putut lua nimeni. El, care a creat universul cu toate bunătăţile şi frumuseţile, nu mai are dreptul nici măcar la câteva picături de apă. Când Îi este sete I se dă fiere şi oţet. Nu mai are dreptul nici să-şi pună piciorul pe pământ: trebuie să stea atârnat!

Vârful Golgotei este şi un loc al părăsirii: toţi L-au părăsit. Doar iubirea de mamă a Fecioarei e mai tare ca moartea, răzbate prin cele mai mari greutăţi. Unde este Petru care spunea că va merge chiar şi la moarte cu Iisus? Unde este Iacob, cel care a fost şi pe Tabor, şi în Ghetsemani? Unde-i Lazăr cel înviat din morţi? Unde-i paraliticul de la Betesda? Unde-i Nicodim care venea noaptea la Iisus ca să primească învăţătură? Drumul Crucii nu place nimănui: e prea mult sânge aici, e prea multă duritate, e prea multă suferinţă, e prea multă moarte!

De pe Calvar creştinii au reţinut această imagine sinistră, dureroasă, greu de închipuit, dar atât de reală şi grăitoare: CRUCEA, Iisus atârnând pe cruce. De aceea, crucea are un loc aparte şi în casele creştinilor. Iisus răstignit urmăreşte parcă familia în toate greutăţile şi bucuriile ei. În faţa crucii se reuneşte familia seara în rugăciune; privind spre cruce capătă putere soţul şi soţia când viaţa este foarte apăsătoare; în faţa crucii învaţă copiii primele rugăciuni; privind spre cruce capătă putere de a suferi bolnavul care vede că cel răstignit a suferit mult mai mult decât el.

După ce am retrăit patima Domnului, a răsunat pentru fiecare dintre noi acest îndemn: “Ne închinăm patimilor Tale…!”. În faţa cui să ne închinăm? Cine este cel care ne priveşte de la înălţimea crucii? De ce ne atrage? De ce ne cheamă?… sau poate nici nu ne atrage şi nici nu ne cheamă, pentru că nu-L cunoaştem!

După cum în timpul vieţii sale pământeşti, Iisus i-a întrebat pe ucenici “Cine spune lumea că sunt eu?… Dar voi cine spuneţi că sunt?” astăzi ne întreabă pe toţi cei care-L privim răstignit: cine sunt Eu pentru tine? Pe cine recunoşti în Mine? Un om? Un rege? Un Dumnezeu? Un străin? Pe cine?

Trebuie să învăţăm să-L cunoaştem pe Cel care S-a urcat de bunăvoie pe cruce pentru noi! Să-L cunoaştem şi să-l recunoaştem ca om, ca rege şi ca Dumnezeu! Numai cunoscându-L putem înţelege ceva mai mult din marea taină a pătimirii, morţii şi învierii Sale!

Să ştii că de la înălţimea crucii te priveşte un Om care te cunoaşte aşa cum eşti, îţi dă curaj! Acolo nu se află cineva străin de noi şi de ceea ce suntem, ci este un Om care a cunoscut mizeria umană, care a experimentat în propriul trup tot ce înseamnă să fii om – în afară de păcat. De pe cruce, spre fiecare dintre noi, în această seară, îşi întinde braţele un om şi ne cheamă să ne ridicăm: “Curaj! Eu am biruit lumea! Curaj! Eu te cunosc! Curaj! Ridică-te, omule!”. Dumnezeu ne vorbeşte ca de la om la om, aşa cum numai cel mai bun prieten ne poate vorbi şi ne poate ajuta!

Dar poate că prea adesea spunem: “Dar ce, de un om am eu nevoie?! Nu-s sătul de oamenii care mă înconjoară şi mă plictisesc, mă enervează? Şi acesta mai e şi un Om răstignit! Chiar nu am nevoie!”. Atunci să privim puţin mai departe şi să vedem în acest om un Rege! Da, un Rege care atrage şi conduce de la înălţimea crucii: “Când voi fi înălţat de la pământ îi voi atrage pe toţi la mine” (In 12, 32). Pe toţi! Acum El este înălţat de la pământ şi-i atrage pe toţi: de ce te împotriveşti? Crezi că vei rezista? Nu te împotrivi unui rege atât de puternic, pentru ca nu cumva să te trezeşti sclavul altcuiva! Mai bine, vino şi domneşte împreună cu El! Să ne lăsăm fascinaţi de tronul Său: sfânta Cruce! De la înălţimea crucii lumea se vede mult mai bine şi se conduce cel mai bine spre mântuire.

Şi totuşi pentru mulţi nu e convingător niciun Om răstignit, niciun Rege ce are ca tron crucea. Pot fi aceştia, un Om, un Rege salvarea noastră din această criză pe care o trăim? Nu o criză economică, ci una spirituală, criză a valorilor şi virtuţilor, criză a speranţei şi a credinţei! Pot? Cu siguranţă că da, dar noi nu credem. Vrem mai mult! Şi ni se oferă mai mult: acest Om şi Rege este şi Dumnezeu, iar “pentru Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă” (Lc 1, 37). El poate şi face totul pentru noi. El este Cel care astăzi, aici, acum face toate lucrurile noi. Nu face lucruri noi, ci le înnoieşte pe cele deja existente! Ne înnoieşte, vrea să ne înnoiască pe noi toţi! Vrem? Ne lăsăm transformaţi? Ne apropiem?

Să privim la Cel răstignit! Să privim Omul care ne cunoaşte, Regele care ne conduce şi Dumnezeul care ne mântuieşte! Să ne apropiem! De aici, de la sfânta cruce ne va veni salvarea şi numai acceptând-o nu vom zădărnici crucea lui Hristos!

Nu zădărniciţi crucea, ci îmbrăţişaţi-o!