Joia Mare – ritualul spălării picioarelor în comunitate – 2014

Astăzi, în Joia cea Mare, marii Părinţi ai Bisericii ne-au predat să prăznuim patru lucruri: sfânta spălare a picioarelor, Cina cea de taină, rugăciunea cea mai presus de fire şi vânzarea Domnului. Iisus a spălat picioarele ucenicilor Săi, întrucât a dorit să le ofere o ultimă dovadă a iubirii Sale. Este unul din multele exemple de logică omenească răsturnată.

Ca în fiecare an, după Sf. Liturghie rânduită, a fost săvârşit în biserica parohială “Sf. Ierarh Nectarie Taumaturgul” din Coslada, ritualul spălării picioarelor pentru 12 copii ai şcolii parohiale “Sf. Martiri Brâncoveni”. La final, copiii au primit din partea părintelui paroh, pe lângă calda binecuvântare părintească, daruri potrivit vârstei lor.

Alcătuind cuvântul de învăţătură de astăzi, despre smerenie, umilinţă, m-am întrebat dacă nu cumva voi cădea în ridicol abordând subiectul „umilinţă” într-o lume marcată la tot pasul de trufie. Cum să vorbeşti despre umilinţă într-o societate care evită cu dibăcie ultimul loc propus de Evanghelie şi culege cu mândrie laurii succesului? Ce am de pierdut, mi-am zis?

Ce este umilinţa? Conform definiţiei din dicţionar, „umilinţa este un sentiment de inferioritate, de supunere; este o situaţie umilitoare impusă cuiva”; prin urmare, este ceva nedorit. Însă din punct de vedere creştin, umilinţa înseamnă cu totul altceva. Autorul de spiritualitate Evdokimov spunea: „Umilinţa este arta de a fi exact la locul tău”, adică la locul creaturii care ştie că toate darurile sale îi vin în mod gratuit de la Dumnezeu. Să fii umil nu înseamnă să te desconsideri, să negi sau să laşi să se aşeze praful peste talentele cu care ai fost înzestrat, nu înseamnă să ai o atitudine de dispreţ faţă de propria persoană. Să fii umil înseamnă să-ţi recunoşti dependenţa de Dumnezeu şi să te eliberezi de dorinţa de a fi stimat de oameni.

Dacă am întreba diferite persoane ce înseamnă pentru ele umilinţa, cu siguranţă că răspunsurile ar fi dintre cele mai diverse. De exemplu, o persoană cu un temperament agresiv, care-şi impune punctul de vedere cu forţa, ar răspunde, probabil, că umilinţa înseamnă să nu mai ridici vocea, să nu mai vrei să stai pe poziţia atotputernicului. O tânără poate că ar răspunde că umilinţa înseamnă să nu fii vanitos, să nu vrei să atragi cu orice preţ privirile celorlalţi. Un preot poate că ar răspunde că umilinţa înseamnă să te faci totul pentru toţi şi să fii mereu disponibil. Şi fiecare ar avea dreptate în felul său. Dar pentru a cuprinde sensul deplin şi profund al umilinţei, trebuie să privim spre Acela care a trăit prin excelenţă umilinţa.

Iisus ne-a spus: „Învăţaţi de la Mine, căci sunt blând şi smerit cu inima” (Mt 11, 29 ). Ce a făcut Iisus ca să se numească smerit, „umil”? S-a înjosit, a renunţat la sine! Iar acest lucru l-a făcut prin faptele Sale. Deşi era Dumnezeu, El s-a micşorat pe Sine; a luat firea sclavului; S-a umilit pe sine, făcându-se ascultător până la moarte (Fil 2,6-8). Şi întreaga Sa viaţă a continuat acest coborâş: s-a pus în genunchi pentru a spăla picioarele ucenicilor şi le-a spus: „Eu sunt în mijlocul vostru ca Unul care slujeşte” (Lc 22,27). Văzută astfel, umilinţa este ceva ce ţine de fapte, de gesturi concrete; nu este ceva ce ţine de cuvinte, ci de acţiunile noastre. Umilinţa este disponibilitatea noastră de a ne „face mici” şi de a-i sluji pe ceilalţi; şi totul făcut din iubire. Deci, a fi umil după modelul lui Iisus, înseamnă să te dăruieşti gratuit, înseamnă să nu trăieşti doar pentru tine.

Experienţa de toate zilele ne face să vedem că există câteva stări de fapt în care umilinţa este indispensabilă. Una dintre aceste stări este căsătoria sau viaţa de familie. Ciudat, nu? Să fii umil în viaţa de familie, astăzi, când soţii feministe şi soţi mânaţi de orgoliu masculin îşi dispută întâietatea? Să iubeşti pe cineva şi să vrei să-ţi fie alături până când moartea vă va despărţi, presupune cel mai radical act de umilinţă, pentru că înseamnă să mergi către celălalt şi să-i spui: „Eu nu-mi sunt suficient mie însumi, am nevoie de tine!” Născută din umilinţă, viaţa de căsătorie nu poate să supravieţuiască decât în umilinţă, pentru că această virtute ne ajută să ne depăşim orgoliul, egoismul, tendinţa de a ne considera mai buni decât celălalt.

Umilinţa şi iertarea năruiesc zidul neînţelegerilor şi al resentimentelor, înainte ca acesta să devină un obstacol de nedepăşit. Umilinţa îi ajută pe soţi să nu asculte acea voce interioară, puternică până la agresivitate, care instigă: „De ce să cedez mereu, de ce să mă umilesc?” A ceda nu înseamnă a pierde, ci a învinge; înseamnă a învinge adevăratul duşman al iubirii, care este egoismul, „eul” nostru. Virtutea umilinţei este în strânsă legătură cu disponibilitatea de a sluji, care ne face să nu urmărim doar propriul interes, dar şi – sau mai ales – al celorlalţi.

„A sluji” este una dintre expresiile care azi se aud tot mai rar. Dar cum poate să existe un cuplu, o familie, o comunitate fără disponibilitatea de a sluji? Poate că uneori ar fi binevenit să înlocuim cuvântul „iubire” cu „slujire”. Pentru că, în esenţă, a iubi înseamnă a sluji. Şi aici, exemplul prin excelenţă este Hristos.