Istoria mântuirii omului. O tâlcuire la Săptămâna Mare

Fiecare dintre cele şase zile, de luni până sâmbătă, poartă, la rându-i, atributul Mare. În Sfânta şi Marea Luni avem, cu precădere, atenţia direcţionată către blestemarea smochinului neroditor (Matei 21, 19-20). Este un pasaj unic în Evanghelii. Mântuitorul nu-şi foloseşte niciunde puterea Sa dumnezeiască decât pentru a face binele, pentru a tămădui, a învia etc. Aici însă vedem cum, a doua zi după triumfala intrare în Ierusalim, El caută, flămând, la un smochin, în care nu găseşte roade şi pe care îl blesteamă: „De acum înainte să nu mai fie rod din tine în veac! Şi smochinul s-a uscat îndată” (Matei 21, 19). Gestul este cu atât mai surprinzător, cu cât aflăm, de la un alt Evanghelist, cu referire la acelaşi moment, că nici „nu era timpul smochinelor” (Marcu 11, 13). Nu ar fi îndreptăţit un ecologist din secolul XXI să exclame: „Dar ce-a avut cu bietul smochin?”. Ca să înţelegem gestul aparent şocant al lui Hristos trebuie să plecăm de la premisa că nimic din ceea ce a făcut sau a spus El nu este fără folos sau fără tâlc. Momentul evocat ne trimite cu gândul la greşeala primilor oameni cărora, după ce au gustat din rodul pomului cunoştinţei binelui şi răului, „li s-au deschis ochii şi au cunoscut că erau goi, şi au cusut frunze de smochin şi şi-au făcut acoperăminte” (cf. Facerea 3, 7). Smochinul este, aşadar, primul element din creaţie cu care interacţionează protopărinţii imediat ce s-au rupt de Dumnezeu. Ei caută a se acoperi cu frunzele acestui pom, căutând, aşadar, scăpare la creatură după ce nu s-au mai orientat către Creator. Au mâncat şi s-au golit de slava dumnezeiască, care îi acoperea înainte de cădere. Mii de ani mai târziu, Fiul Omului caută la smochin şi nu găseşte mângâiere, nu găseşte hrană pentru că ceea ce este creat nu poate oferi viaţă de la sine (de aceea ni se spune că nici nu era „timpul smochinelor”; niciodată nu a fost şi nici nu va fi în istoria omenirii un astfel de timp, în care lumea să se hrănească şi să se îmbrace în cele create ca şi cum s-ar hrăni şi îmbrăca de cele necreate, adică de harul sau slava lui Dumnezeu).

Iisus Hristos a căutat, om fiind, la cele create ca să se hrănească şi nu a găsit. Atunci a decis, Dumnezeu fiind, să-şi retragă binecuvântarea (acesta e, de fapt, blestemul) de la smochin, adică să retragă viaţa pe care i-o dăduse (s-a scurs toată seva din el şi s-a uscat, pentru că nimeni şi nimic nu-şi are viaţă decât de la Dumnezeu). Adam şi Eva au căzut, reorientându-se spre cele create; Noul Adam, Hristos, vine şi ne arată că ne păcălim, în felul acesta, El dă cărţile pe faţă, ca să folosim o expresie pe înţelesul tuturor. El nu blesteamă în sensul în care înţelegem noi, că ar face sau cere răul cuiva sau a ceva, ci prin gestul Său strigă, precum copilul acela din poveste: „împăratul e dezbrăcat!” (omul este cel chemat să fie împărat al întregii creaţii). Sau, altfel spus, Domnul ne spune: „Oameni buni, ştiu că vă este foame, că sunteţi însetaţi de viaţă, dar nu vă mai amăgiţi, nu de aici vă puteţi hrăni, iată, toate cele create se usucă, nu au viaţă nici măcar pentru ele însele”.

Tot în această Luni, se face vorbire despre pilda lui Iosif, fiul patriarhului Iacob, cel ce a ales să fugă gol din mâinile egiptencei care îl îndemna la adulter, preferând să-şi lase haina în mâinile aceleia şi să ajungă, pe nedrept, la închisoare (acuzat de femeia aceea că, de fapt, el ar fi vrut să o siluiască). Goi s-au văzut Adam şi Eva şi s-au ruşinat (fapt ce nu se întâmpla înainte de a gusta din rodul pomului oprit). Gol s-a văzut Iosif şi nu s-a ruşinat să iasă în văzul lumii, lepădând păcatul, alegând ascultarea de Dumnezeu. Aşadar, în Sfânta şi Marea Luni ne aducem aminte de căderea omului şi luăm aminte la consecinţele acestei căderi, primind şi, în contrast, un model – în Iosif – de om care să ne întărească în nădejdea că ne putem lipi de Dumneze chiar şi în condiţiile traiului în această lume coruptă de căderea protopărinţilor.

În Sfânta şi Marea Marţi se lecturează două pilde eshatologice rostite de Domnul, parabola celor zece fecioare şi parabola talanţilor. Dacă Lunea ne situează în timpul de la căderea omului şi cel de imediat după, cele două pericope evanghelice ne aduc mai aproape de momentul Întrupării mult aşteptatului Mântuitor (de venirea lui Mesia). Pildele ne arată că aşteptarea mântuirii nu este una pasivă, chiar dacă omul este lipsit de harul pe care-l avea în Eden, ci este una activă, în care suntem îndemnaţi să lucrăm pe cât ne este cu putinţă şi pe măsura darurilor pe care le-am primit. Faptul că Fiul lui Dumnezeu ia firea noastră nu înseamnă că, automat, toţi oamenii sunt scoşi din robia păcatului şi a morţii, ci înseamnă că tuturor oamenilor li se oferă această şansă. Dar omul poate refuza să conlucreze cu Dumnezeu, precum şi vedem, adesea, în zilele noastre.

Cu Sfânta şi Marea Miercuri deja suntem la momentul în care Domnul a venit pe pământ, în această „vale a plângerii”. Hristos vine în viaţa noastră şi noi putem să-L primim, să acceptăm a-I fi ucenici. Dar nici acest lucru nu este suficient. Iuda, ucenic fiind, numărat între cei 12, cei mai apropiaţi, alege să-L vândă. Viclenia lui este că vrea să fie şi cu Hristos, dar să şi câştige ceva de pe urma Acestuia (acei arginţi). Adică el vrea să fie şi cu Izvorul vieţii, dar vrea să aibă şi o „asigurare” suplimentară, bazându-se pe cele materiale. Nu-şi pune nădejdea cu totul în Dumnezeu şi nu vede doar în El adevăratul câştig, prin dezlipire de cele create. A vrut să fie lipit şi de Domnul şi de cele ale lui mamona şi nu a reuşit, pentru că Dumnezeu nu are nici un amestec cu „stăpânitorul acestei lumi” (cf. Ioan 14, 30). Pe de altă parte, tot în această cutremurătoare zi, în care Iisus este vândut pe 30 de arginţi, o femeie desfrânată devine ucenică, ungând Preacurat Trupul Său cu mir, „mai înainte de îngropare” (din slujba Utreniei). Acesta este, aşadar, momentul culminant al relaţiei omului cu Dumnezeu, în care opţiunea de a fi sau nu cu El devine definitivă, indiferent de starea în care am fost mai înainte de această alegere.

Celelalte trei zile

În primele trei zile din Săptămâna Mare se pune accent pe căderea şi pocăinţa omului. Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul nu se mai rosteşte după aceste zile pentru că intervine o schimbare de accent: de pe tânguirea omului căzut, pe pătimirea Fiului Omului. De aceea Săptămâna Mare mai este numită şi Săptămâna Patimilor. În Sfânta şi Marea Joi începe deja lucrarea de restaurare a omului, cel ce fusese zidit în a şasea zi, ca o încununare a întregii creaţii şi spre a fi stăpânul şi preotul acesteia. La Cina cea de Taină, Domnul spală picioarele ucenicilor şi le oferă, pentru prima dată, Trupul şi Sângele Său sub chipul văzut al pâinii şi al vinului. Precum, la început, a luat Domnul Dumnezeu „ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Facerea 2, 7), apoi a adus asupra acestui prim om, Adam, „somn greu”, „a luat una din coastele lui” şi a făcut femeia, pe Eva (cf. Facerea 2, 21-22), tot aşa acum Fiul lui Dumnezeu pune mâna Sa pe ucenici, îi spală, apoi îi hrăneşte cu Sângele care va ieşi din coasta Sa, pe Golgota, şi cu Trupul ce se va frânge pe Cruce, fără a avea mai înainte însă „somn greu”, ci priveghind în rugăciunea – revărsată în amestecare cu lacrimi şi sânge – din grădina Ghetsimani. Această Jertfă a Sa este săvârşită în Sfânta şi Marea Vineri. Restaurarea omului se va desăvârşi în Sfânta şi Marea Sâmbătă, când Domnul va lăsa Trupul Său să stea în mormânt, iar cu sufletul se va pogorî la iadul (şeolul) în care erau toţi cei ce muriseră până atunci, începând cu Adam şi cu Eva. Pe cei ce vor fi aşteptat şi vor fi primit mâna întinsă de Eliberatorul (adică Mântuitorul) nostru, îi va scoate şi-i va duce în Raiul ce se va redeschide acum. Iar la „marginea” acestei Sâmbete – când începe Duminica Învierii – El restaurează şi trupul omenesc, ca vindecarea să fie deplină şi omul să nu mai cunoască stricăciunea şi moartea.

În a şasea zi a fost creat omul (moment pregătit prin cele create în celelalte cinci zile), iată că tot în şase zile este omul re-creat sau restaurat. În primele trei zile plângem – cumva fără de nădejde – pentru noi şi pentru condiţia noastră de fiinţe căzute şi supuse păcatului („păcatul meu înaintea mea este pururea”), iar în următoarele trei zile, plângând pătimirile Domnului, tot pe noi ne plângem de fapt – dar cu acel plâns ce conţine deja în el sămânţa nădejdii că izbăvirea este aproape. El a ales să pătimească şi să moară pentru ca noi să avem bucurie şi să nu mai murim. Acum noi suntem cei care avem de făcut o alegere. Azi. Acum. Mâine poate fi prea târziu.

Pr. Constantin Sturzu

Sursa: doxologia.ro