Pe o bancă, în parc

Într-un oraş gri, cu oameni anoşti, terminaţi de muncă şi de durerile unui cotidian de nimic, a poposit un bărbat. A început să rostească poveşti despre bine, adevăr, frumos şi toate cele care alcătuiesc cromatica Duhului Sfânt. După două zile nimeni nu-l mai asculta, dar el, retras în centrul oraşului pe o bancă, a continuat să zică poveştile sale.

Un an, doi, trei, zece, cincisprezece, douăzeci… La un moment dat se apropie de el un copil care-l întreabă fără menajamentele scrupulului social: “Nene, da mata ce faci aici?”. “Spun povesti”, a replicat omul, căruia de foarte mult timp nimeni nu-i mai adresase o vorbă. “De ce?”. “Prima data spuneam poveşti ca să schimb lumea…”. “Şi ai reuşit?”. “Nu” a recunoscut, onest omul. “Şi atunci de ce mai povesteşti…” “Ei, acum spun poveşti nu ca să schimb lumea, ci pentru ca lumea să nu mă schimbe pe mine!”