Două scurte poveşti despre Ortodoxie
Mi s-a întîmplat, uneori, să fiu întrebat de prieteni din vest ce este, în fond, ortodoxia. Nici ei, nici eu nu aveam timp pentru ample dezvoltări istorice şi dogmatice. Am ales deci o cale mai curînd anecdotică, pornind de la unele situaţii de viaţă. Una din ele mi-a fost relatată, cu mulţi ani în urmă, de prietenul meu Horia Bernea. O trăise el însuşi. Într-o zi de vară bucureşteană, foarte călduroasă, cu asfalt moale, străzi pustii şi arome incerte, Horia ajunsese, ca din întîmplare, în preajma unei biserici. S-a simţit îndemnat să intre. Ca să se reculeagă, desigur, dar nu mai puţin ca să iasă un timp din bătaia soarelui şi să se bucure de un salutar episod de răcoare. Voia, cu alte cuvinte, să beneficieze simultan de confortul sufletesc şi de cel al respiraţiei destinse, ambele reunite, în spaţiul sacru, prin dubla semnificaţie a Duhului: adiere duhovnicească, însufleţitoare, şi suflare proaspătă, dătătoare de viaţă. Din nefericire, acest elan nobil şi legitim a fost amputat prompt, deîndată ce prietenul meu a intrat în biserică, înăuntru nu era nici un credincios: doar parohul locului, singur, aşezat la o masă improvizată, dinaintea altarului. Masa era acoperită cu ziare, preotul înfrunta arşiţa îmbrăcat lejer, în maieu, iar pe masă aşteptau să intre în rol, dacă nu cumva intraseră deja, o sticlă cu vin şi un pahar. Horia Bernea avea, pentru vin, o afecţiune creştinească. Scena cu care se confrunta i s-a părut, totuşi, indigerabilă, ceea ce, conform temperamentului lui necomplezent, n-a întîrziat să declare: „Bine Părinte, se poate aşa ceva? Intru smerit în biserică, vreau să mă rog şi dau peste dumneata instalat în faţa altarului ca la bodegă! E normal?“
Preotul n-a dat nici un semn de tulburare. Nu s-a ruşinat, nu s-a mîniat, nu şi-a cerut scuze. A spus doar atît: „Fiule, aici e casa Domnului. Eu, unul, mă simt foarte bine sub acoperişul ei. Mă simt ca acasă. Dacă dumneata nu te simţi bine, pofteşte afară!“ Ca unul pentru care „firescul“ era o virtute esenţială, Horia Bernea a fost entuziasmat de reacţia preotului. I se părea, cum mi s-a părut şi mie după ce am ascultat povestea, că în cuvintele lui se exprimase o componentă constitutivă a spiritului ortodox: naturaleţe, lipsa oricărei solemnităţi juridice, şi un mod caracteristic de a trăi bucuria, fără ipocrizie, fără frustrări abisale, fără… psihanaliză. Farmecul unui astfel de amplasament spiritual e de necontestat. Ar fi de adăugat că acolo unde e farmecul e şi primejdia. Naturaleţea poate vira, în absenţa discernămîntului, spre trivialitate, iar refuzul mentalităţii juridice, al literalismului îngust, poate duce la relativizarea oricăror reguli, la excesul „pogorămintelor“, al concesiei scuzabile. Cît despre valorificarea bucuriei, ea poate aluneca oricînd către un imanentism lucrativ şi voios, sentimental şi nesimţitor deopotrivă.
O a doua împrejurare semnificativă mi-a fost relatată de Părintele Iustin Marchiş. E vorba de o întîlnire, la mînăstirea Sîmbăta, între doi fraţi ai Comunităţii catolice Saint Jean şi Teofil Părăian, vestitul monah nevăzător al obştei făgărăşene (trecut de curînd la cele veşnice). „Cu ce treburi pe-aici, cu ce vă ocupaţi?“ – a întrebat, abrupt, Părintele Teofil. „Îl căutăm pe Dumnezeu“ – a sunat, cuviincios, răspunsul oaspeţilor. „Cum adică, sînteţi călugări şi nu L-aţi găsit încă?“ s-a mirat, ironic, gazda ortodoxă. Dialogul acesta e cît se poate de instructiv pentru evaluarea orientării spirituale a celor două confesiuni creştine. Catolicismul mizează preponderent pe dimensiunea căutării, a interogaţiei, a cercetării care nu exclude, ba dimpotrivă, instrumentarul raţiunii, în vreme ce ortodoxia e mai degrabă celebrarea extatică a faptului de a fi găsit. Catolicismul e febril, ortodoxia e euforică. De bună seamă, nu cauţi niciodată fără perspectiva de a găsi („nu m-ai căuta, dacă nu m-ai fi găsit“ spune o vorbă celebră), şi nu găseşti niciodată pentru a te instala, decerebrat, în placiditatea unei soluţii gata-făcute. Dar e limpede că avem de a face cu o caracteristică diferenţă de accent: investigaţie tenace, pe de o parte, sărbătoare glorificatoare, pe de alta. De la dogmatică la doxologie. Cum s-a ajuns la această fractură şi în ce mod poate fi ea depăşită, fără ecumenisme de conjunctură, asta este o altă poveste, greu de rezolvat anecdotic.
Andrei Pleşu
Sursa: dilemaveche.ro
