Arhiereul

Un dialog excepţional, din romanul “Arhiereul”, scris de Ieromonahul Tihon, din care înţelegem extraordinar de bine şi de clar ce înseamnă moartea. Moartea aceea reală, pe care noi nu o trăim doar odată la sfârşitul vieţii, ci pe care o suportăm în fiecare secundă, îi simţim consecinţele ei în fiecare aspect al vieţii noastre. Această convorbire ne ajută să înţelegem din ce fel de moarte ne înalţă Domnul, din ce fel de păcat ne înviază şi ne ridică la cer Iisus Hristos. Dumnezeu S-a pogorât pe pământ şi S-a făcut om pentru ca pe om să-l înalţe la cer să-l facă Dumnezeu.

Discuţia se poartă între un episcop şi unul din preoţii săi care era foarte trist şi deznădăjduit de răul din lume:

“Nu vă voi consola cu raiul: n-am fost acolo şi nu ştiu ce se face acolo. Şi nu vom vorbi despre ceea ce nu cunoaştem personal. Să vorbim despre ceea ce au văzut, văd şi pot vedea ochii noştri. Vlădica îşi lăsă mîinile în jos, păşi iar prin cameră, adunându-şi parcă gândurile, apoi, lăsându-se pe scaun, începu:
– Aţi ajuns la o asemenea stare disperată deoarece aţi văzut suferinţele unor oameni în parte, le-aţi însumat şi v-aţi îngrozit de bezna durerilor pe care le simte omenirea. Aţi “descoperit”, după cum v-aţi exprimat, “plaga” omenirii şi aţi căzut în deznădejde de la conştiinţa propriei neputinţe de a face ceva.
– Da, vlădică. Îmi veţi spune acum că nu trebuie făcută o astfel de însumare, că aceasta este doar un joc al unei imaginaţii bolnave… Că de la suferinţele unor persoane în parte nu va pieri omenirea…
– Nicidecum. Ba chiar dimpotrivă: vreau să vă spun că dumneavoastră, care credeţi că aţi descoperit această plagă, nu aţi pătruns nici a suta parte din ea. Ce aţi văzut dumneavoastră? Un beţiv de la azil, măncat de viu de sifilis, putrezit de viu şi înecat în băltoaca propriei vome. Acesta a fost cel mai ilustrativ exemplu din viaţa dumneavoastră. “Plaga” vă era în faţa ochilor, i-aţi văzut lucrarea de putrefiere, i-aţi mirosit putoarea şi aţi înţeles cît de murdar, fetid, putred şi necurat este omul. De la cadavrul acelui beţiv aţi trecut la alţi azilanţi, pe fruntea cărora aţi observat aceeaşi pecete a “plăgii”, adică nasuri ciopârţite, pete suspecte, bube… V-aţi amintit câte astfel de aziluri sunt, câte taverne, bordeluri împrăştiate peste tot pămîntul, aţi calculat, aproximativ, câtă lume se află în acestea şi v-aţi îngrozit. Prea devreme.

Nu doar drojdiile societăţii, nu doar scursurile sunt mâncate de sifilis. Veţi găsi cătune şi sate întregi, în aproape toate ţările lumii, infectate în întregime de această maladie. Introduceţi-le în lista dumneavoastră. În continuare, priviţi cu atenţie şi la societatea “curată”, nu veţi găsi oare şi aici, sub catifea şi mătase, sub lenjerie albă ca neaua, pecetea aceleiaşi plăgi?

Treceţi acum la nenumăratele sanatorii, băi şi alte aşezăminte curative. Acolo astfel de bolnavi alcătuiesc o bună jumătate din clientelă şi toţi sînt din societatea înaltă. Număraţi-i şi pe aceştia. Apoi, nu doar sifilisul coseşte oamenii. Ciuma, lepra, tifosul, holera, râia, tuberculoza… Până şi unui medic i-ar veni greu să enumere toate bolile existente. Plaga ce macină omenirea are mii de feţe şi este una a tuturor. Numărul jertfelor ei este egal cu numărul locuitorilor pământului. Pecetea ei stă pe fiecare om. Este şi pe faţa durdulie a unui grăsan mulţumit de sine, şi pe faţa palidă, acneată a unui tânăr anemic, şi pe figura mlădioasă, subţire a unei fetişcane plăpânde. O poţi vedea şi pe faţa postitorilor şi a monahilor, a preoţilor şi mirenilor, a împăraţilor şi a ostaşilor, a maturilor şi a copiilor. Nu a existat şi nici nu o să existe niciodată un asemenea om care să nu o poarte, ea este pe toţi. Este pe mine, este pe dumneavoastră…

– Ce fel de plagă poate fi pe dumneavoastră, vlădică? – întrebă nedumerit părintele Gherasim privind la figura viguroasă, impunătoare a episcopului, la faţa sa frumoasă şi luminoasă, cu piele netedă şi îmbujorată.
– Iată aici e şi necazul nostru, că nu putem să o vedem. Simţurile noastre atinse de plagă s-au tocit într-atât, încât nu mai putem sesiza nimic. Nu vedem plaga, nu-i mirosim duhoarea… Doar atunci când omul va cădea la patul său de moarte şi-şi va da ultima suflare, când plaga îl va cuprinde, îl va înfăşură, îl va mânca şi-l va măcina definitiv, cînd îl va transforma în ceea ce numim noi cadavru, abia atunci simţurile noastre boante descoperă plaga omului, şi fugim atunci de el, astupându-ne nasul de groaznica, oribila putoare cadaverică… Da! Abia atunci mirosim miasma morţii…

Mirosul plăgii, mirosul morţii este variat, după cum este variată însăşi plaga, în esenţă însă este unul şi acelaşi. Cu acest miros omul vine pe lume. Moaşelor le este binecunoscut mirosul lăuzelor şi al pruncilor nou-născuţi.

Mirosul acestei plăgi ne însoţeşte toată viaţa… Nu simţiţi acest miros de la mine? Nu-l veţi simţi nici de la alţii. De ce? întrucît prin spălările zilnice, diverse băi şi scăldări, ştergeri, prin împrospătarea hainelor şi trupului cu aer curat şi raze de soare, apoi prin ungerea cu tot felul de alifii binemirositoare, cu aromele diverselor articole cosmetice, oamenii reuşesc să astupe acest miros nativ al trupului propriu, mai exact – al plăgii. De asta nici nu-l simţim.

Da, omul miroase urât… Luaţi zece dintre cei mai curaţi, mai sănătoşi oameni şi ţineţi-i o bucată de timp închişi într-o cămăruţă şi veţi vedea cum aceşti oameni curaţi, prin respiraţia, prin emanaţiile trupului, vor vicia aerul. Ţineţi-i mai mult şi veţi vedea că din cauza putorii, a aerului îmbâcsit, sufocant şi greu veţi începe să vă asfixiaţi. Sau luaţi orice deţinătoare a unui trup curat, alb, rumen şi cast. Luaţi-i toată parfumeria. Lăsaţi-o să nu se spele trei-patru luni, să nu-şi schimbe hainele, să nu facă baie etc. Şi veţi simţi acelaşi miros greu al plăgii…

Omul trăieşte în atmosfera “plăgii”. Respiră cu aceasta. Respiraţia sa duhneşte cu acest miros. Ştiţi cum le miroase oamenilor din gură. Deosebiţi acest miros de altele, în dependenţă de calitatea mâncării întrebuinţate. La unii acest miros este atît de respingător, încît încalcă buna înţelegere în viaţa de familie a soţilor.

Este imensă împărăţia plăgii şi nu doar omul este rob al acesteia. Nu doar omenirea suferă, putrezeşte, se descompune, se macină şi miroase oribil. Aceleiaşi sorţi sunt expuse fiarele, păsările, insectele. “Toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri până acum”, spune apostolul Pavel. Tot de răul aceleiaşi plăgi. Pecetea ei stă şi pe natura neînsufleţită. Miroase urât uneori aerul, se strică apa, pier şi se descompun plantele şi, putrezind, preschimbă aroma florilor în duhoare de mucegai. Este acelaşi miros morbid al aceleiaşi plăgi. Ea e universală. Este pe pământ şi în pământ. Sevele ei nimeresc în florile de pe care albinele culeg mierea. În acest fel, până şi mierea poate deveni otravă pentru om…

(…) Care e numele acestei plăgi? Nu are nume. Este cunoscută oamenilor sub mii de nume, însă niciunul nu-i vădeşte esenţa. Manifestările ei sunt numite boală sau viciu. Trăirea ei – durere, chin, lacrimi, vaiete şi gemete, necazuri. Produsul acţiunii ei este numit necurăţie, puroi, tină, putregai, scârnă. Reflecţia acesteia în domeniul economic se cheamă sărăcie, cerşetorie. Prezenţa în aer, în apă sau mâncare se cheamă infecţie, otravă şi tot ce este mai dăunător. În sfera activităţii mintale, manifestările ei sînt ştiute ca păcat, necinste, rătăcire, fărădelege, crimă, greşeală, iar în sens metaforic – beznă, întuneric, umbră a morţii, somn de moarte. Scopul lucrării ei este omorârea a tot ce e viu şi descompunerea definitivă, moartea definitivă a universului. Rezultatul acţiunii “plăgii” asupra oamenilor şi vietăţilor se cheamă degenerare spre actul final – moartea. “Plaga” însăşi nu are nume. Poate generaţiile viitoare vor pătrunde tainele ei, îi vor înţelege esenţa şi-i vor da un nume, astăzi, însă, cînd vorbim despre ea, când dorim să-i dăm un nume generic, folosim termenul de “Rău”.”