Lupta pentru frigidere pline golește sufletul
Asceza creştină, sau nevoinţa, nu priveşte doar ideea de a se abţine de la consum în diverse feluri. Una dintre formele cele mai dificile de asceză pentru noi este de fapt iertarea, şi mai cu seamă pentru creştin, care este chemat să ierte fără încetare, aceasta fiind condiţia pentru ca el însuşi să fie iertat (Matei 6, 12). Nevoia de a ierta este proprie firii omeneşti, dar pentru a ajunge acolo omul are nevoie de harul lui Dumnezeu şi de voia sa proprie, supusă şi ea voii lui Dumnezeu, Cel Care ne-a iertat toate prin Fiul Său Cel mult-iubit Care S-a răstignit pentru noi.
O altă asceză sau nevoinţă este cea a credinţei şi a încrederii, aceea de a crede şi de a avea încredere în Dumnezeu.
Desigur, cea de-a treia formă de asceză sau nevoinţă pe care aş vrea să o amintesc este nevoinţa iubirii, „a iubi pe aproapele ca pe sine însuşi” şi a iubi pe duşmani. De ce este aceasta o nevoinţă? Pentru că în acelaşi fel în care ne abţinem de la hrană, în contextul unei crize economice vizibile, cu toate problemele care o însoţesc, există această nevoinţă, se poate spune nevăzută ochilor trupeşti, neluată în seamă, lăsată la o parte, care însă e cheia scurtei noastre vieţi în această lume.
În vremea acestei aşa-zise crize economice, ne dăm seama că două lumi radical opuse se înfruntă: de o parte lumea lui „a avea”, lumea lui „a părea”, lumea belşugului, şi de cealaltă parte lumea lipsei, a nevoii materiale permanente. Aceasta din urmă este o lume foarte bogată lăuntric, o lume care nu spune niciodată: nu am, ci care dă mereu chiar din ceea ce nu are, în timp ce cealaltă este o lume care are de toate şi care mereu strigă: nu mai avem, nu avem nimic, e criză.
În această lume în criză, care este atitudinea noastră? Ne întrebăm: ce este criza economică, criza financiară? Există ele cu adevărat? Este reală această criză? Ne dăm seama că poate nu. Ne dăm seama că nu a existat niciodată atâta hrană, atâtea bunuri, atâtea produse câte sunt astăzi. Văzând toate câte avem, ne dăm seama cu adevărat că nu există criză economică, este ceva artificial. Niciodată nu a existat atâta risipă ca în vremurile noastre, hrana aruncată depăşeşte cu mult în cantitate pe cea consumată.
Ce facem ca să-i ajutăm pe cei aflaţi în nevoi? Când nu ne implicăm personal, când nu vrem să ştim de ce suferă celălalt, care este cauza crizei unei persoane sau a alteia, trimitem un cec la o asociaţie şi avem conştiinţa împăcată că „am ajutat”. Dacă judecăm criza economică precum un lucru exterior omului, aşa vom face şi aşa trebuie să facem mai departe (Matei 25). Însă criza nu este numai aceasta. Criza economică, criza financiară nu este numai de ordin exterior, ne dăm seama din ce în ce mai mult că ea ţine de lăuntrul omului. Criza lumii este criza omului întreg, a persoanei, şi această criză se răsfrânge asupra lumii exterioare, este criza datorată egoismului şi egocentrismului.
Nu ne putem imagina, dacă nu am trăit acest lucru, ce poate simţi cineva când merge la magazin şi nu găseşte nimic de cumpărat, sau dacă este pâine, zahăr sau puţină carne, să trebuiască să stea la o coadă de câteva ore, fără a fi sigur că ajunge şi pentru el. Care ar fi starea noastră lăuntrică într-o asemenea împrejurare? Am fi oare gata să dăm chiar şi ultima pâine adusă de cineva sau singura noastră haină? Dar aşa am trăit, acestea se petreceau în România de acum câteva zeci de ani, sau în Franţa de după război. Ce solidaritate exista pe vremea aceea între oameni! Străinii erau primiţi cum nu se poate mai bine, şi ce atenţie pentru aproapele se putea vedea atunci! Se puneau pe masă pentru oaspeţi ultima picătură sau ultima bucăţică din cea mai bună hrană care se mai găsea. Astăzi nu mai este acelaşi lucru, nu mai suntem atenţi la aproapele, trăim în bunăstare, confort, avem de toate, congelatoarele sunt pline de hrană şi sunt bani mulţi, deşi din toate părţile se strigă că nu mai sunt bani.
Ce înseamnă acestea? Înseamnă că toate sunt legate în viaţa noastră. Cămara plină sau goală nu ne lasă aceeaşi impresie, suntem condiţionaţi de faptul că avem cămara plină sau goală, suntem condiţionaţi de ceea ce avem.
Nevoinţa implică să ne punem în situaţia în care nu mai avem nimic. Aceasta este nevoinţa, asceza, postul ‒ nu mai avem nimic. Şi ce facem cu ceea ce avem? Reuşim să-l dăruim, să-l punem la dispoziţia celorlalţi? De aceea, fără nevoinţă, mântuirea omului, a creştinului, a celui care crede nu este cu putinţă. A ne gândi la celălalt, a ne pune în locul celuilalt, a trăi viaţa celuilalt. Lumea are nevoie de rugăciunea celor care astăzi încă mai au credinţă.
† Mitropolitul Iosif al Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale și Meridionale
