Lumina care luminează în întuneric

Există un reflex bine întemeiat al oamenilor de pretutindeni de a aprinde lumina atunci când ajung într-un loc întunecat. Nimeni nu pune în discuţie acest gest, justificat prin însăşi nevoia de a vedea, de a te deplasa sau a te descurca în ceea ce vrei să faci, căci, oricât ar urî cineva lumina, nu-i poate refuza complet prezenţa în viaţa lui. Dar cum, veţi întreba, poate cineva să urască lumina, să fugă de cea care-i scaldă privirea cu vederea naturii şi a oamenilor? Pe drept veţi spune că omul acela este nebun, pentru că urăşte tot ceea ce-i face posibilă viaţa.

Dar şi nebunia tot întuneric este, căci nebunul nu mai vede raţiunea lucrurilor, sensul real al vieţii. Aşadar vedem că cele două lumini – a ochilor şi a minţii – sunt cumva înrudite, cel puţin în dragostea pentru viaţă pe care amândouă o prilejuiesc. Şi totuşi, deşi lumea acceptă şi chiar obligă la normalitatea de a lumina locul în care te afli pentru a-ţi desfăşura o activitate oarecare, în viaţa de zi cu zi, necesitatea primirii de către minte a Luminii celei de Sus nu mai are evidenţa de altă dată.

Deşi despre Evul Mediu se vorbeşte ca despre o „epocă întunecată”, pe atunci, pentru oameni, ca de altfel în toată istoria omenirii şi până în modernitate, lumina minţii era cu mult mai relevantă şi mai importantă decât cea a soarelui. Căutarea, peregrinările exemplare erau către înlăuntru, către lumina ce înconjoară sau străluceşte dinlăuntrul inimii, pe această temă purtându-se controversele, chiar dacă nu întotdeauna justificate. Și asta pentru că lumea occidentală alunecase deja către înlocuirea Luminii lui Hristos cu cea a intelectului.

Şi tocmai pentru că lumina era definitorie pentru căutările existenţiale ale oamenilor, polemic, apar aşa-zişii „iluminişti”. Ei merg mai departe cu intelectualizarea, cu abstractizarea ideii de lumină, printr-o mişcare şi mai pregnantă a autonomizării minţii faţă de mintea lui Hristos. Deja începuse să se profileze, să se afirme faptul că mintea omului nu mai are nevoie de nici o lumină exterioară, că-şi este sieşi suficientă pentru a vedea raţiunile lucrurilor şi a înţelege. La un anumit nivel al elitelor conducătoare ale lumii apar aşa-zişii „iluminaţi”, care se deosebesc, chipurile, de creştini prin faptul că au primit iniţierea unei altfel de lumini, una însă înrudită mult cu întunericul.

„Ne hrăneşte această «lumină» a societăţii hiper-informatizate viaţa?”

Așa se face că întunericul gândirii autonome începe să pună tot mai mult stăpânire pe lume. Din el izvorăsc desfătările şi curviile lumii pariziene, vanitatea pseudofilosofică a celor ce-şi ziceau „gânditori”, revoluţiile însetate de sânge ale veacului al 19-lea şi războaiele cele mari ale secolului trecut.

De atunci şi până la epoca televizoarelor şi calculatoarelor, a ideologiilor anti-viaţă şi a celebrării întunericului nu mai este, istoric vorbind, decât un pas. Lumina ecranului a ajuns la a uzurpa totalitar cea mai mare parte a timpului care înainte era dedicat întâlnirii nemijlocite cu lumea şi cu oamenii, în privirea blândă a zilei. Şi tot ea a ajuns să furnizeze judecăţile, sentimentele, emoţiile, tot ceea ce înainte irumpea la incidenţa între Lumina lui Hristos şi mintea neputincioasă a omului. Astfel că tot ceea ce lumea a descoperit în marşul ei prin istorie cu ajutorul lui Dumnezeu este folosit acum ca „benzină” pentru motorul care susţine, prin „cureaua de transmisie” a ecranului, viaţa interioară a oamenilor.

Dar asta ne-a făcut, oare, mai fericiţi? Ne hrăneşte această „lumină” a societăţii hiper-informatizate viaţa? Ne sunt suficiente ideologiile zilei pentru a ne simţi în siguranţă şi mulţumiţi? Dacă da, atunci de ce oamenii se ceartă unii cu alţii mai mult ca niciodată în istorie? De ce familiile şi-au pierdut pacea, iar nemulţumirile, frustrările şi multe altele îi duc pe soţi la interminabile conflicte care sfârşesc în divorţ?

Sunt oameni care aleg, poate că seduşi, dar totuşi aleg, puţin câte puţin, dar tot mai mult întuneric în viaţa lor. Aleg să-şi cedeze libertatea pentru confort şi puţin mai multă distracţie, pentru promisiunile mai-marilor sau pur şi simplu pentru că este mai uşor decât să mărturiseşti şi să te lupţi. Îi afli după câţiva ani îmbătrâniţi, mai mult din cauza măcinării lăuntrice a patimilor decât de vârstă. Sunt lipsiţi de nădejde şi de bucuria de-a trăi, şi-şi apără eul fragmentat şi labilizat de orice gând care le-ar pune la îndoială sistemul de non-valori, viaţa cu iz de moarte pe care o trăiesc. Unii se trezesc abia în ultima clipă, spunând celor care le stau la căpătâi: „Voi să nu faceţi ca mine, eu am greşit…”. Alţii preferă să uite până la sfârşit, stând cu televizorul deschis pentru a nu rata ultimele ştiri. Aproape anecdotic, un prieten, preot, îmi povestea recent că a fost căutat să facă un Sfânt Maslu unei femei cu un cancer în ultimul stadiu, boală care, de altfel, i-a răpit viaţa după numai câteva ore. Şocant i s-a părut că până şi pe parcursul slujbei televizorul era deschis, iar doamna mai mult la ecran se uita decât să ia seama la slujbă.

„Aceşti tineri vor fi cei pentru care vom fi judecaţi”

Mai sunt însă tinerii care de mici au apucat să trăiască mai mult în umbra ecranelor şi a minciunii mediatizate, a modelor şi a drogurilor cotidiene, decât a iubirii protectoare a părinţilor și a Adevărului, sub orice formă s-ar manifesta El. Ei, cei mai mulţi dintre ei, nu au cunoscut nici dragostea părinţilor, nici bucuria de a fi în preajma lui Dumnezeu. Lor li s-a oferit să aleagă între o minciună şi alta, între un eşec şi o frustrare, toate dominate de reclama unei vieţi lipsite de orice griji, îngrăşată cu o mulţime de plăceri.

Lor mă gândesc să le dedic aceste rânduri acum, când toată lumea simte nevoia să se bucure. Lor, celor care ne apar ca duşmani pentru că-L urăsc pe Dumnezeu, deşi nu L-au cunoscut, pentru că iubesc mai mult desfrâul şi drogurile, deşi acestea le-au lăsat deja cicatrice adânci în trupuri şi suflete. Lor, celor care ne vor prigoni mâine, pentru că nu i-am iubit atât cât să le înţelegem sufletele rănite de lipsa iubirii, de întunericul şi frigul morţii în umbra căruia au crescut. Pentru ei, care nu ştiu mare lucru despre Paştile trăit ca o trecere de la moarte la viaţă. Pentru ei, care nu au auzit, nu L-au cunoscut pe Cel care S-a făcut Lumină oamenilor, celor care şedeau în întuneric şi-n umbra morţii.

Aceşti tineri vor fi cei pentru care vom fi judecaţi. Pentru ei vom pătimi şi noi, căci în ei se reflectă indiferenţa lumii din care facem parte, indiferenţa faţă de mărturisirea Luminii într-o lume cuprinsă într-o măsură tot mai mare de întuneric. Desigur, „Lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o” Ioan 1:5. Dar de această Lumină – care acum, la Sfintele Paşti, abundă – nu avem voie să ne bucurăm singuri, ci să facem în aşa fel ca măcar un suflet, măcar pe unul din cei smintiţi ai lumii acesteia, măcar pe încă unul să-l aducem împreună cu noi la ospăţul bogat pe care l-a întins Hristos înaintea noastră. Suntem aşteptaţi să facem acest gest, suntem căutaţi de ei, cei care, în întuneric stând, sunt neputincioşi singuri a se mai ajuta. Să le arătăm dragoste, să-i privim ca pe fraţii noştri în Hristos, ca pe cei pentru care Hristos S-a răstignit şi a înviat. El, Care nu se bucură de moartea păcătoşilor, ci să se întoarcă şi să fie vii, va fi împreună cu noi.

Iar dacă reuşiţi, vă rugăm să ne scrieţi, ca măcar această bucurie să avem a împărtăşi tuturora: minunea că una din rătăcitele oiţe ale Domnului s-a dumirit cine este Păstorul adevărat şi cine furul venit ca să junghie şi să piardă Ioan 10:10. Căci ce minune mai mare poate fi în lumea aceasta decât omul necredincios care se leapădă de stăpânul întunericului şi-şi predă viaţa Lui, Celui care a venit în lume ca tot cel ce crede în El să nu rămână întuneric, ci să aibă viaţă, şi să o aibă din belşug Ioan 10:10?…

Hristos a înviat!

Gheorghe Fecioru