Înainte să Te pierd şi să Te regăsesc, nu ştiu dacă Te-am cunoscut

Îmi amintesc că ziceam „Înger, îngeraşul meu” fără un strop de răbdare, la început în genunchi, apoi culcat în pat, câteodată era suficient dacă îmi făceam o cruce.

La biserică mergeam cu ruşine, forţaţi de părinţi. Eu şi fratele meu mai mare nu aveam haine noi de sărbători ca toţi ceilalţi copii. Pantofii mai mari cu două numere, puloverele îmi ştrangulau gâtul şi-mi erau scurte la mâneci, părul prea pieptănat. Mă simţeam ca într-o închisoare îngrădită de privirile tuturor oamenilor.

Singura noastră „recompensă” era păstrarea banilor pe care ar fi trebuit să-i punem în cutia milei. Îi cheltuiam de fiecare dată la sala cu jocuri electronice.

Locuiam la bloc, mama casnică aduna destule frustrări într-o zi ca să-l cicălească mereu pe tata. Drămuirea banilor pe zile ca să ajungă de pâine pânʼ la salariu, datoriile şi grijile iscau certuri şi strigăte.

Prin clasele mici s-au deschis graniţele, tatăl meu n-a mai suportat şi a decis să-şi caute de lucru în străinătate. Credeam că banii o să ne aducă fericirea. Muncea în construcţii, îşi plătea chiria, mânca puţin, fuma mult, şi ca să ne simtă aproape cheltuia extrem de mult pe cartele telefonice. Certuri la telefon, la fel de multe griji, dar banii tot nu ne ajungeau. Cinci ani nu l-am mai văzut.

Într-o vară a plecat şi mama pentru câteva luni. Eram destul de mari ca să ne descurcăm cu mâncarea, dar nu şi cu ispitele ce aveau să vină. Apoi, mai târziu, pe parcursul liceului îi vedeam câteva luni pe an. Fratele meu a plecat la facultate, iar eu am rămas singur.

Au plecat la o vârstă critică, aveam nevoie de un model, căutam atenţie… Și m-am refugiat în muzică. Artiştii neînțeleși erau preferaţii mei, mă simţeam diferit, voiam să fiu diferit, la început prin îmbrăcămintea excentrică, mai apoi prin personalitate răzvrătită şi idei preconcepute. Anturajul îmi era tată, şi imaginaţia mamă.

Prin clasa a 11-a căzusem într-o depresie puternică. De nicăieri mi s-a strecurat în mână o carte care prezenta universul consumatorilor de droguri ca pe o utopie nemaivăzută. Vecinul meu avea o mamă care suferea de nevroze puternice şi, la sfaturile mele, i-a şterpelit nişte pastile. Aşa a început nebunia. După un timp îmi procurasem un anestezic puternic, un drog disociativ prin care fugeam de realitate. Experienţele erau foarte puternice, mă făceau să cred că-mi deschid mintea, mă vedeam eliberat de frâiele societăţii care încerca să mă transforme într-un robot bun de muncă. Eram împotriva societăţii care manipula şi îndoctrina. Sufeream fără să-mi dau seama, puteam să-mi ascund supărarea în spatele unor fericiri de scurtă durată. Nu aveam pe nimeni, decât evadările mele în tărâmurile subconştientului.

Apoi au început întrebările sfâşietoare de suflet: Cine sunt? Care-i scopul vieţii? Ce-i fericirea? Înnăbuşit de necunoscute, lipsa unui sprijin emoţional şi firea mea impulsivă m-au aruncat în nebunia de-a îndrăzni să cred că nu există Dumnezeu.

Acum, când îmi amintesc, îmi dau seama că nu încercam decât să-mi exprim suferinţa. De fiecare dată când susţineam că Dumnezeu nu există, oamenii din jurul meu erau şocaţi, îndureraţi, şi aşa eu le câştigam atenţia.

A urmat facultatea. Oraşul mare şi diversitatea oamenilor au fost un mediu perfect pentru „paraziţii” din sufletul meu. Fiind un boboc „foarte experimentat”, în scurt timp mi-am făcut prieteni noi, studenţi mai mari care-mi împărtăşeau viciile. Întrebările nu încetau, dimpotrivă, erau din ce în ce mai confuze; aveam o poftă nestingherită pentru adevăr, dar nici o ţintă. Într-o lume „fără Dumnezeu”, am avut un curaj nebun în a experimenta orice de dragul cunoaşterii senzoriale: petreceri, distracţie, relaţii interpersonale cu mulţi oameni, şi bineînţeles, droguri noi. Anturajul procura droguri cu uşurinţă, aşa a apărut tentaţia de a face nişte bani uşor. Cumpăram ieftin, vindeam scump. Nu voiam să ne îmbogăţim, doar cât să ne putem cumpăra drogurile mult-dorite.

Într-o zi de vară, primisem un halucinogen extrem de puternic. Mi l-a dăruit o cunoştinţă, avertizându-mă că e foarte puternic, să nu iau mult! În mândria şi nebunia mea, am zis că nimic nu e prea puternic pentru mine şi, decât să iau prea puţin, mai bine un pic mai mult. În următoarele minute urma să-mi dau seama că am luat o supradoză. O senzaţie insuportabilă m-a învăluit, am început să vomit. Simţeam că-mi explodează capul şi-mi arde stomacul, nu mai puteam să văd nimic înaintea ochilor. Mai simţisem frica de moarte în alte experienţe, dar niciodată aşa. Despre drogurile pe care le consumasem înainte ştiam că nu-mi pun viaţa în pericol, dar acum era altceva, era un drog necunoscut care-mi făcea mult rău fizic. M-am întins pe spate. Eram într-o agonie de nedescris, credeam că o să mor şi-mi era frică să sun la ambulanţă. Mă zvârcoleam într-o durere insuportabilă și continuă. Culcat pe podea priveam tavanul, care, spre uimirea mea, se umpluse de nişte umbre cu ochi, care se rânjeau la mine. Încet, s-au apropiat de mine şi au început să mă muşte; e foarte greu de descris în cuvinte o durere aşa de mare, pot doar să zic că a fost fără oprire. Apoi s-a deschis pământul, am fost luat pe sus şi târât înspre adâncuri ca printr-un tunel. Muşcăturile nu au încetat, dar durerea era diferită, îmi amintea de păcatele mele. Dacă am înşelat pe cineva, am trădat sau am minţit pentru scopuri egoiste, în momentul în care persoana respectivă conştientiza trădarea mea, simţea în suflet o durere; ei bine, de fiecare dată când mă muşcau umbrele, eu îmi aminteam de câte-o mârşăvie prin care am rănit pe cineva.

Îmi doream să se oprească măcar o secundă, ca să pot respira. Dimpotrivă, cu cât ne adânceam mai mult în întuneric şi frig, cu atât umbrele erau mai înfricoşătoare şi durerile mai mari. Credeam că am murit şi am ajuns în iad. Nu-mi dau seama cât a durat petrecerea mea în iad, dar vă spun că şi un singur minut părea foarte mult. Cuvintele nu pot acoperi adevărata durere pe care am simţit-o. Conştiinţa mea a început un proces împotriva mea. Am început să-mi dau seama că eu am fost iubit de atâţia oameni, dar nu iubeam pe nimeni, decât pe mine. Voiam să mă iubească toţi, dar eu nu ştiam să iubesc deloc. Atunci am strigat: „Sunt cel mai rău om de pe pământ şi asta merit!”.

În următorul moment, o rază de Lumină a fugărit umbrele şi mi-a vindecat toate rănile. Nu mai simţeam nici o durere, pluteam şi urcam în această rază. Am ieşit din adâncuri, apoi am continuat spre cer. Pe măsură ce înaintam, simţeam din ce în ce mai multă iubire şi căldură. La un moment dat am ajuns la sursa razei. O Lumină puternică, parcă vie. Acolo m-am desfătat de atât de multă iubire, încât nu mai voiam să mă întorc înapoi niciodată. Uitasem de toată familia mea şi de tot ce am făcut pe pământ, plângeam de fericire şi simţeam că în sfârşit am cunoscut Adevărul. Mi-am zis în sinea mea: „Acesta trebuie să fie Dumnezeu! Dumnezeu există, Acesta este Dumnezeu!”. Apoi m-am trezit ca dintr-un vis, eram întins pe podea și plângeam de fericire.

Această stare a continuat vreo două, trei luni. Timp în care am hotărât, cu o zdravănă voinţă, să-L caut pe Dumnezeu şi să-mi îndrept viaţa. Mi-am cerut iertare de la părinţi şi mai apoi de la toţi oamenii dragi pe care i-am dezamăgit. Pentru că nu cunoşteam adâncimile Ortodoxiei, am fost furat de curentele yoghine. Gustasem din iubirea lui Dumnezeu şi credeam negreşit că toţi oamenii au o şansă la mântuire, astfel încât nu puteam accepta stricteţea dreptei-credinţe. Acceptam totul, nu conta religia sau filosofia unui om, ştiam că Dumnezeu ne iubeşte la fel pe toţi şi asta încercam să fac şi eu.

Am rătăcit vreo doi ani, timp în care nu renunţasem la consumul de droguri şi ieşirile cu vechii prieteni. Credeam mai mult în meditaţie decât în rugăciune. Mila lui Dumnezeu a venit printr-o palmă.

Într-o zi, am primit un apel telefonic de la un poliţist care m-a invitat la declaraţii. Eram sub urmărire penală pentru consum şi trafic de droguri. Am îngheţat. Nu puteam să mă gândesc decât la puşcărie. Credinţa m-a întărit şi mi-am zis: „Dumnezeu a hotărât să plătesc pentru păcatele mele”.

Am fost nevoit să mă întorc acasă la părinţii mei. O lună nu am avut voie să-mi părăsesc oraşul natal. Lunea, miercurea şi vinerea trebuia să merg la secţie ca să semnez. M-am trezit în vechea mea cameră, părăsit de prieteni. Acasă, la părinţii mei „străini”, mă simţeam singur. Aşteptam procesul, plângeam şi mă tânguiam: „De ce, Doamne, de ce?”. Nu ştiam că acesta urma să fie cel mai bun lucru din viaţa mea. Necazurile mele mi-au îndreptat paşii spre Biserică, am întâlnit un credincios care m-a înţeles. M-a prezentat unui duhovnic foarte iscusit şi, cu rugăciunile lui, am scăpat de puşcărie. Am întâlnit o fată, am renunţat la viciile mele şi împreună am descoperit frumuseţea Ortodoxiei şi a familei.

Acum, la 28 de ani, pot să spun că toată viaţa L-am căutat pe Dumnezeu. Îmi vorbea prin oameni, dar eram surd şi ascultăm doar de gândurile mele. Mi-a arătat iubirea, dar eu am fost orb, iubindu-mă doar pe mine.

Noi ne pierdem credinţa şi plângem că ne-a părăsit Dumnezeu, dar El mereu e lângă noi, aşteptând pocăința noastră.

Mulţumesc lui Dumnezeu că m-a învrednicit să vă istorisesc sfânta Lui iconomie!

Andrei Constantin, Cluj-Napoca

Locul I la concursul de eseuri al lunii august 2016

Marturie publicată în Revista Familia Ortodoxă nr. 91/August 2016