Duminica a 25-a după Rusalii, Luca 10, 25-37
25. Şi iată, un învăţător de lege s-a ridicat, ispitindu-L şi zicând: Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? 26. Iar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citeşti? 27. Iar el, răspunzând, a zis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi. 28. Iar El i-a zis: Drept ai răspuns, fă aceasta şi vei trăi. 29. Dar el, voind să se îndrepteze pe sine, a zis către Iisus: Şi cine este aproapele meu? 30. Iar Iisus, răspunzând, a zis: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort. 31. Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături. 32. De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc şi văzând, a trecut pe alături. 33. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă, 34. Şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin, şi, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el. 35. Iar a doua zi, scoţând doi dinari i-a dat gazdei şi i-a zis: Ai grijă de el şi, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da. 36. Care din aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari? 37. Iar el a zis: Cel care a făcut milă cu el. Şi Iisus i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea.
Se spune că ceea ce este teribil atunci când cauţi adevărul e faptul că-l găseşti. Te sperii de ce afli, de ceea ce auzi. Şi deşi posezi ceva inestimabil, adevărul, nu de puţine ori ai vrea să nu fi aflat, să nu fi ştiut etc.
Mă gândesc la învăţătorul legii din parabola evangheliei de astăzi: a întrebat şi a aflat adevărul. De acum nu mai era scuză pentru el că nu a ştiut, că să vedeţi că eu credeam că se poate şi altfel, că e altfel etc. Acum totul era clar: legea e asta: să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Lc 10, 27); aproapele e acesta: cel care are nevoie de ajutor (Lc 10, 30-36); drept consecinţă a celor aflate: mergi şi fă şi tu la fel (Lc 10, 37).
Mă întreb: oare s-a schimbat ceva în el după acest dialog cu Învăţătorul? A regretat oare viclenia sa şi viaţa de mai înainte şi a mers să-şi găsească aproapele? Nu ştiu… dar înclin să spun mai mult nu, decât da. Asta pentru că mă uit la mine, la noi cei de aici: zi de zi ne vorbeşte Hristos, aflăm adevărul, dar picăm testul la pus în practică. Câte hotărâri luate şi nerespectate? Câţi oameni care aveau trăsătura aproapelui – un om care are nevoie de ajutor, trăsătura cea mai clară, specifică, a aproapelui – nu am întâlnit şi nu am făcut nimic pentru ei, deşi atât de des pozăm în postura samariteanului milostiv?! Sau cine ştie, poate s-a schimbat… Unii se schimbă, devin alţii, pentru că într-o zi li s-a întâmplat ceva: L-au întâlnit pe Hristos sau l-au întâlnit pe aproapele, sau au experimentat ceva ce i-a schimbat. Ferice de ei. Fiecare dintre noi e chemat să se întrebe acum, chiar acum: eu m-am schimbat în urma unei întâlniri cu adevărul, cu aproapele, cu Hristos etc.? Acum ne întrebăm, ieşim pentru câteva minute din grijile zilei de mâine, lăsăm alte gânduri străine şi alte preocupări şi ne întrebăm: eu m-am schimbat în urma întâlnirii cu adevărul?
S-au întrebat unii dacă parabola Samariteanului milostiv este numai o simplă pildă sau o întâmplare adevărată; adică, a fost un fapt real sau a inventat Iisus această parabolă? Părerile sunt împărţite. Origene, consideră că ea este plină de simbolisme: „Omul care cobora de la Ierusalim la Ierihon este Adam. Ierusalimul este raiul. Ierihonul este lumea, hoţii sunt duşmanii, preotul este legea, levitul proorocii, samariteanul este Hristos, rănile sunt neascultarea, măgarul este trupul lui Hristos, hanul, care îi primeşte pe toţi cei care vor să intre, este Biserica, cei doi dinari sunt Tatăl şi Fiul, hangiul este păstorul Bisericii, căruia i s-a încredinţat sarcina de îngrijitor; faptul că samariteanul făgăduieşte că se va reîntoarce indică cea de-a doua venire a Mântuitorului” (Origene, Predici la Evanghelia după sfântul Luca, 34).
Concentrându-se şi mai mult asupra figurii samariteanului, un alt autor antic spune: „Cine ar putea fi acest ‘aproape’ dacă nu Însuşi Mântuitorul? Cine mai mult decât El a avut milă de noi care eram călcaţi în picioare de către stăpânitorii acestei lumi întunecate, plini de aceste răni, patimi, groază, ură, dureri, deziluzii, plăceri? Pentru toate aceste răni Iisus este unicul medic, El este acela care varsă peste sufletele noastre rănite vinul, care este sângele vieţii lui David. El este acela care varsă cu mână largă uleiul binefăcător, care este mila Tatălui” (Clement Alexandrinul: Quis dives, 29).
Însă dincolo de aceste simbolisme, eu încerc să-mi imaginez cum ar relata Iisus sau cum s-ar desfăşura astăzi scena. La ieşirea din Coslada, un om care mergea spre Madrid a fost prins de nişte vagabonzi, a fost jefuit şi bătut şi lăsat aproape mort. Astăzi sunt altfel de leviţi şi preoţi care tot au trecut pe acolo. Mulţi, mulţi au trecut: unii, văzându-l, au traversat pe partea cealaltă, alţii au trecut nepăsători, dar… surpriză: cei mai mulţi s-au oprit. Dar surpriza e tristă: nu s-au oprit să se îngrămădească să-l ajute, ci să se uite, să discute, să dezbată. Cine e? De ce e în halul acesta? O fi beat? O fi drogat? O fi infectat cu ceva? Eu nu-l ating! … Cine şi ce cheamă? Poliţia? Salvarea? În sfârşit, unul şi-a făcut curaj şi a sunat la 112… Salvarea! Deh, dar nu e aşa simplu: suni şi vine un şir întreg de întrebări, de legături, încât ai impresia că sigur va muri cel bolnav până se pornesc ei. Trebuie lăsat un nume, o asigurare… nimeni nu se încumetă: cine ştie cine este, ce-a făcut, dacă nu lucrează şi nu are asigurare, de ce să mă împovărez eu? Şi aşa am destule pe cap… Şi închide telefonul… Salvarea nu mai vine… Apar presa, televiziunea şi omul moare în lumina reflectoarelor şi înconjurat de oameni care nu mai îndrăznesc să fie smariteni milostivi.
Nu ne regăsim oare în această nouă formă de relatare: de câte ori n-am trecut pe lângă oameni căzuţi pe stradă?! E adevărat, unii poate erau beţi, drogaţi, dar alţii erau leşinaţi, bolnavi, însetaţi, loviţi, jefuiţi, accidentaţi. Am trecut şi nu ne-am complicat sau am stat şi am privit de la distanţă, să vedem ce va fi. De câte ori nu am trecut pe lângă oameni sfâşiaţi de dureri sufleteşti, descurajaţi, dezamăgiţi? De câte ori nu am întors spatele unei mâini ce se întindea spre noi cerşindu-ne cu ultimele puteri o batistă pentru a-şi şterge lacrimile? De câte ori nu am refuzat gesturi mici, foarte mici celor pe care i-am întâlnit pe motiv că nu-i cunoaştem, că nu vrem să ne complicăm, că suntem şi noi deja prea săraci etc.? De câte ori?
Trebuia să apară un învăţător al legii care să-L provoace pe Iisus să spună această parabolă şi să ne dăruiască fiecăruia o învăţătură: să nu treci pe lângă cel în suferinţă fără să-l ajuţi din puţinul tău. Să ştii să ţi se facă milă, să laşi să ţi se înmoaie inima. Să nu treci fără să-l transformi în aproapele tău.
Acum că ştim care este porunca, porunca iubirii; acum că ştim cine este aproapele nostru: tot omul despre al cărui necaz sau suferinţă am aflat; să mergem şi să facem şi noi asemenea samariteanului. Lumea are nevoie de noi samariteni şi în fiecare dintre noi el stă gata să se ivească.
Pentru că altfel se aşterne peste noi praful indiferenţei. Şi am să închei cu o pildă: Un tânăr preot a fost trimis în prima sa parohie. Era plin de entuziasm, de bucurie: dorea cu adevărat să slujească acelei comunităţi şi ca aceasta să fie plină de credinţă, de viaţă. Spre dezamăgirea sa, aproape nimeni nu venea la sfânta Liturghie, iar viaţa spirituală a comunităţii lăsa mult de dorit. A mers pe la fiecare familie, din casă în casă, vorbind cu fiecare, dorind să trezească interesul credincioşilor săi: mulţi i-au replicat însă că Biserica era deja moartă şi că nu mai merita osteneala.
Tânărul preot a discutat mult cu oamenii care erau totuşi mai apropiaţi de Biserică şi aceştia au recunoscut că tot ceea ce majoritatea oamenilor spunea era probabil adevărat. Atunci preotul spuse că, de vreme ce Biserica era moartă, în duminica următoare el avea să ţină prohodul pentru ea.
În duminica anunţată, biserica gemea de lume. În faţa altarului era un sicriu. În predica sa, preotul a elogiat-o în cuvinte frumoase pe cea decedată. A vorbit despre binele imens pe care Biserica l-a făcut în viaţa ei şi şi-a exprimat regretele pentru moartea ei prematură. Apoi i-a invitat pe fiecare din biserică să se apropie de sicriu pentru a-şi lua ultimul rămas bun. Unul câte unul, s-au apropiat şi au privit în interiorul sicriului: au fost cuprinşi de uluire când faţa lor s-a reflectat în oglinda şezată pe fundul sicriului. Unii au fost indignaţi; alţii şocaţi; cei mai mulţi dintre ei au înţeles însă că indiferenţa lor fusese adevărata cauză a morţii Bisericii.
