O ispită la modă: creştinul ca o pufoşenie roz
În urma articolului pe care l-am publicat săptămâna trecută, Discipolii lui Hruşciov atacă din nou ora de Religie, mi s-a reproşat că m-aş fi îndepărtat de iubirea creştină, strecurând în text venin şi ironie. Că nu se cuvine din partea unui preot decât să „umble cu capu-n pământ, smerit, numa-n rugăciune”, să fie plin de tandreţuri la adresa celor ce atacă prezenţa Religiei în şcoli, în fond „nişte bieţi neputincioşi”, „nişte fraţi rătăcitori”. E foarte posibil ca eu să mă aflu în înşelare şi tonul articolului precedent să nu fi fost cel mai potrivit. Cel mai mare pericol pentru un creştin e să creadă despre sine că nu greşeşte. M-aş bucura să văd pe cei ce predică o astfel de iubire edulcorată, siropoasă, că ajută astfel oaia rătăcită să (re)vină în turma Bunului Păstor. Sincer m-aş bucura! Chiar cu preţul de a primi un perdaf zdravăn de la Domnul, pentru lipsa de înţelepciune şi pentru neiubirea de care am dat dovadă. Dar deocamdată nu pot şi nu nici nu am vreun motiv să cred că raiul creştin ar fi o rezervaţie de pufoşenii roz. Nu consider că, pe acest pământ fiind, trebuie să ne ferim a spune lucrurilor pe nume, de frica de a nu răni presupuse sensibilităţi ale celor ce se încăpăţânează a stărui în minciună şi în manipulare.
Dincolo de orice interpretare sunt faptele unora dintre duşmanii orei de Religie. Sigur, în această categorie nu intră cei ce critică anumite aspecte – cum ar fi calitatea manualelor sau calitatea profesorilor. Ca în orice domeniu, şi aici este loc de multe îmbunătăţiri. Nici nu am în vedere pe cei ce, cu bună credinţă, vehiculează unele informaţii, neştiind că sunt eronate. Eu vorbesc despre aceia care, sistematic şi cu bună ştiinţă, inventează tot soiul de directive ale Uniunii Europene, mint, manipulează, în lipsă de argumente recurg la câte un veritabil linşaj mediatic la adresa celor ce susţin utilitatea orei de Religie etc. Nu mă deranjează când cineva are o opinie diferită de a mea într-o chestiune, fie ea şi ora de Religie. Dar nu pot fi indiferent faţă de cei ce poartă un adevărat război împotriva – până la urmă – unor copii care, după ei, ar trebui privaţi de dreptul de a învăţa ceva la şcoală despre religia în care sunt botezaţi. Îi numesc pe unii ca aceştia „discipoli ai lui Hruşciov”. Pentru cei care nu ştiu, fac referire la fostul preşedinte al Uniunii Sovietice despre care se relatează că, atunci când nu a mai avut argumente şi prin vociferări nu a reuşit să întrerupă discursul ţinut pe 12 octombrie 1960, la O.N.U., de filipinezul Lorenzo Sumulong, şi-a scos un pantof şi a bătut cu el în masă. Asta e tot. Se simte cineva jignit de „trimiterea” mea la un episod emblematic pentru comportamentul de tip bolşevic? Nu are decât să-şi revizuiască atitudinea, să se comporte civilizat şi să polemizeze cu argumente, nu cu minciuni şi cu intimidări. Dacă oricare dintre aceşti duşmani ai Religiei s-ar afla într-un necaz sau ar avea nevoie de o mână de ajutor, declar public că nu voi ezita nici o clipă să-i întind mâna. Primul! Pentru că nu poţi fi al lui Hristos dacă nu iubeşti pe cei ce te vrăjmăşesc, dacă nu binecuvintezi pe cei ce te blestemă (sau vorbesc blestemăţii), dacă nu faci bine celor ce te urăsc şi dacă nu te rogi pentru cei ce te vatămă sau te prigonesc (v. Matei 5, 44).
Evanghelia nu propovăduieşte însă o iubire siropoasă şi fără discernământ. Oare Sfântul Ioan Botezătorul nu a dat dovadă de iubire sau a jignit cumva pe fariseii şi saducheii care veneau la el să fie botezaţi, întâmpinându-i cu aceste cuvinte aspre: „Pui de vipere, cine v-a arătat să fugiţi de mânia ce va să fie?” (Matei 3, 7)? Nu cumva le-a atras atenţia, prin aceste cuvinte aparent dure, că gestul lor era unul formal, iar în inima lor nu era o pocăinţă sinceră? Poate aşa, măcar unii dintre ei să se fi trezit, să-şi fi dezmorţit conştiinţa. Nu cumva Mântuitorul avea un discurs politic incorect atunci când îi numea pe unii dintre „fariseii şi cărturarii făţarnici” (v. Matei 23, 13-33) cu apelative precum: „călăuze oarbe”, „nebuni şi orbi”, „şerpi, pui de vipere” ori „neam viclean şi desfrânat” (Matei 12, 39)? Sau când transmite un mesaj lui Irod, zicând: „spuneţi vulpii acesteia” (Luca 13, 32)? Poate cineva să reproşeze Mântuitorului că nu a avut dragoste atunci când a scos cu biciul din templu „pe cei ce vindeau boi şi oi şi porumbei şi pe schimbătorii de bani” (Ioan 2, 14)? Mai mult. Cartea Faptele Sfinţilor Apostolilor ne relatează (cf. 5, 1-11) cum doi soţi, Anania şi Safira, au murit după ce „au minţit Duhului Sfânt” că şi-ar dona toată averea lor Bisericii, dosind o parte din banii obţinuţi prin vânzarea unei ţarini. Moment în care „frică mare a cuprins toată Biserica şi pe toţi care au auzit acestea” (FA 5, 11). Oare Dumnezeu a încetat să mai fie iubire în acest caz?
Cele de mai sus sunt doar câteva dintre exemplele ce pot ilustra faptul că iubirea creştină nu exclude certarea celor ce umblă cu minciună, cu viclenie sau cu făţărnicie. A avea dragoste creştină pentru cineva, oricât de rău ar fi comportamentul său, înseamnă a fi dispus să-l ajuţi chiar până la jertfire de sine, până la a-ţi da propria viaţă, după modelul cristic. Dar tocmai pentru că-l iubeşti pe aproapele tău, nu-l poţi lăsa în rătăcire sau în starea de viclenie. Mai ales când vezi că este în pericol să-şi piardă sufletul, strigi la el, cu nădejdea că se va trezi. Când cineva e gata să facă un pas în gol şi să cadă într-o prăpastie, nu vorbeşti blând, căutându-ţi îndelung cuvintele, ci ţipi la el imediat, cu speranţa că va realiza pericolul în care se află şi se va opri la timp. Duhul new age a adus în lume această inepţie a unei iubiri laxe, în care nu există nici vină, nici păcat, nici atitudine fermă căci, deh!, „toţi au dreptate” şi „toate religiile sunt bune”. Îi iubim pe oameni şi când le demascăm minciunile, nu doar când le răbdăm ocările. Poate că se vor trezi din rătăcire, poate că nu. E libertatea lor la mijloc, au dreptul să aleagă a trăi în minciună sau a fi sinceri, în primul rând, cu ei înşişi. În orice caz, dragostea pentru aproapele nu înseamnă a-i menaja orgoliul cât casa, a spune păcatului virtute sau a-i asculta cuvintele viclene şi manipulatoare cu un zâmbet tâmp pe faţă. Asta nu e dovadă de iubire, e înşelare drăcească. Diavolul nu poate să se împotrivească iubirii dumnezeieştii, dar poate să o caricaturizeze, denaturându-o. O fi el, creştinul, „ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor” (I Corinteni 4, 13) şi multe asemenea, dar cu siguranţă nu e o pufoşenie roz, jucată pe degete după bunul plac.
Pr. Constantin Sturzu
Sursa: doxologia.ro
