Pastorație și păstorire
Anul 2020 este dedicat în Patriarhia Română mai ales pastorației părinților și copiilor. Termenul pastorație sună astăzi pentru mulți prea teologic. Acum, conceptul de pastorație și-a pierdut prospețimea pe care o avea în vremea Vechiului Testament și a Noului Legământ. El înseamnă, în fapt, păstorire, cuvânt care ne trimite la relația vie dintre păstor și turma de care are grijă el, mai simplu spus, la legătura pe care el o avea cu oile încredințate lui. În ancestralul românesc, ciobanul și oaia au un loc bine definit.
Atunci când citim în Evanghelie parabola pe care a spus-o Mântuitorul Hristos despre oaia cea pierdută, ceea ce ne uimește este gingășia și delicata atenție a păstorului față de ea. Pe cei născuți la oraș îi rog să facă un exercițiu de imaginație, pe cei născuți mai demult la țară îi rog să-și amintească: turmele străbăteau întinderi mari de pământ, oamenii mâncau stând lângă animalele lor, locuiau cu ele de-a dreptul. În Cartea Regilor, după ce David a păcătuit, luând de soție pe Batșeeba, femeia lui Urie Heteul, prorocul Natan i-a spus o pildă: A fost oarecând un om bogat, care avea din destul toate cele de trebuință: avere, turme și multe bogății. Și a venit la el un prieten pentru care bogatul a voit să facă ospăț. Dar el, cruțându-și turmele, și-a trimis slugile la vecinul său sărac, a cărui întreagă avere pe lumea aceasta era o singură oiță. Și tocmai pe aceasta bogatul a pus să-i fie luată și gătită ca să-și poată omeni musafirul. În poveste, se spune că acea oiță, pentru omul sărac și singur pe lume, era ca și copilul său. Păstrând proporțiile comparației, iubirea lui Hristos pentru oameni se aseamănă cu cea a săracului pentru oaia sa.
În Noul Testament, Mântuitorul este Păstorul cel Bun și ușa oilor. Dar El mai este și Mielul înjunghiat pentru viața lumii. De ce ne impresionează atât de mult pilda oii celei pierdute rostită de Hristos? Pentru că oaia cea rătăcită, în care ne regăsim cu toții, se depărtase de turmă, uitase de celelalte oi, uitase chiar și de păstor, dar păstorul nu a putut să uite de ea. Aici nu este vorba despre paguba pierderii unei oi, ci de faptul că omul îi este drag lui Dumnezeu, e zidirea Lui, creat spre a se împărtăși de fericirea veșnică. Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut. Iar noi, totuși, ne pierdem de El.
Pastorația nu este meserie, nu este tehnică, nu este atât conducere și stăpânire, cât slujire plină de bunătate și jertfelnicie. Purtarea de grijă nu știe de zile sau de nopți, nu există un moment când omul să nu aibă parte de atenție fiindcă și el, păstorul, are dreptul de a se odihni, sau mai trebuie să se gândească și la sine însuși. Nu. Hristos ne-a învățat altceva. Măsura deplină, corectă a păstoririi sufletelor vine la El din asumarea integrală a condiției umane cu tot ceea ce implică ea, boală, moarte, neputințe. Dar identificarea cu cel suferind și nevoiaș e datoria tuturor celor care poartă numele de creștin, fie că ei îmbracă o reverendă, fie că nu.
Augustin Păunoiu
Sursa: ziarullumina.ro
