„A fi român, o chestiune cu precădere de duh”
Istoria devenirii neamului românesc, cu figurile sale mărețe și eroii săi martiri, s-a țesut în jurul lui Hristos. Astăzi, din păcate, lipsesc personalităţile politice cu adevărat remarcabile, înţelepte, echilibrate, smerite, cu reală frică de Dumnezeu, întru totul jertfitoare, afirmă Costion Nicolescu. Potrivit acestuia, esenţa poporului român, și anume credința în Dumnezeu, se subţiază în vremurile noastre pe măsura slăbirii credinţei. Un român frumos lasă să răzbată în orice lucrare frumuseţea originară cu care a fost înzestrat neamul românesc, precum şi frumuseţea personală, ca mădular al acestui neam.
Ce înseamnă istoria românilor pentru dumneavoastră?
Istoria naşterii şi a devenirii neamului românesc în jurul lui Hristos, împreună cu Hristos, în Biserică. Şi a întîlnirii cu El. Şi a conlucrării cu El prin fapte eroice şi prin acte de cultură. Prin jertfă. Istoria Satului românesc, caracterizat de o cultură a Învierii, slăvitoare, şi istoria Bisericii române, cu sfinţii ei cunoscuţi şi necunoscuţi. Dar şi istoria voievodală. Marile personalităţi ale istoriei noastre „politice”, în cap cu sfinţii ei: Neagoe Basarab, Ştefan cel Mare şi Sfînt, Constantin Brâncoveanu cu fiii lui. Dar şi cei asemenea lor, precum: Alexandru cel Bun, Mircea cel Bătrîn, Petru Rareş, Mihai Viteazul, Matei Basarab, Vasile Lupu, Constantin Barnovschi ş.a. Asta şi pentru că extrem de importante sînt pentru mine şi faptele lor culturale. Eroi martiri precum Horia şi Avram Iancu.Momente de eroism colectiv: Posada, Rovine, Podul Înalt, Călugăreni, Griviţa şi Plevna, Mărăşeşti şi cîte altele asemenea…
Ce anume vă doare gîndindu-vă la români, la România?
La români: lipsa de conştiinţă că se trag dintr-un neam bun şi că trebuie să vieţuiască în virtutea acestei nobile descendenţe. Lipsa de acurateţe în lucruri simple. Băşcălia fără limite. Încercarea de a se băga în lucruri pentru care nu au competenţă, cu aerul că le ştiu pe toate. Lipsa unor personalităţi politice cu adevărat remarcabile, lipsite de politicianism, înţelepte, echilibrate, smerite, cu reală frică de Dumnezeu, întru totul jertfitoare (din proprie voinţă, nu obligate de o situaţie sau alta) în ultimii 150 de ani. Căderea în capcana falselor valori sau a nonvalorilor lumii contemporane, venite din spaţii culturale care-L ignoră pe Dumnezeu. Asimilarea fără discernămînt a unor propuneri subculturale venite din lumea largă. Inadaptabilitatea la cultura urbană şi lipsa de rodire aferentă. Promovarea şi vizibilitatea excesivă a unor false valori sau a nonvalorilor.
La România: faptul că este împuţinată, că nu este respectată de români, uneori este chiar pîngărită de aceştia. Faptul că, prea adesea, nu este conştientă de darurile nestemate cu care a fost înzestrată de Dumnezeu şi nu le rodeşte cum s-ar cuveni.
Ce vă bucură cel mai mult la români, la România?
La români: Simplitatea. O anumită curăţie originară, care a început, din păcate, să se piardă tot mai mult. Trăirea dorului. Ingeniozitatea (cînd e folosită în scopuri onorabile). Umorul, răbdarea, încrederea în Dumnezeu, zelul ctitoricesc. La cei vechi, gustul nesmintit pentru frumos, vizibil şi în obiectele cele mai umile. Geniile smerite.
La România: Frumuseţea ei originară. De nespus! Faptul că este cu totul şi cu totul specială. Inclasabilă. Inexplicabilă. Neîncadrabilă. Plină de taină. Cultura ţărănească – cultură a Învierii. Cultura bisericească, de o varietate incredibilă. Împletirea lor, precum în firul de mărţişor. Acela străvechi, cu alb şi negru. Faptul că se mai nasc în România oameni frumoşi, frumoşi în fel şi chip, frumoşi în toate cele, pe care-i întîlneşti foarte adesea în viaţa simplă, departe de scenele zgomotoase şi lumina ucigătoare de taine a reflectoarelor.
V-ați bucurat sau v-ați întristat vreodată că sînteți român?
M-am bucurat pentru fiecare izbîndă românească. M-am întristat pentru fiecare eşec. Le-am resimţit ca personale. Din păcate, în această privinţă, bucuriile se împuţinează şi întristările se înmulţesc. Dar mă anin, din spirit de conservare, de orice izbîndă. Mi se pare că binele iese biruitor şi izbăvitor chiar şi atunci cînd este asaltat, spre copleşire, de mult rău. Căci Dumnezeu este totdeauna de partea făptuitorilor de bine, încurajînd, ajutînd, împlinind.
Care vi se pare a fi esența poporului nostru?
Credinţa în Dumnezeu. O bună raportare la Dumnezeu, prin realizarea caracterului personal al acestei relaţii. Esenţa poporului român în vremurile noastre se subţiază pe măsura slăbirii credinţei. Dacă ar dispărea credinţa, ar dispărea şi poporul român, ar fi cel mult un mutant al acestuia. Frumuseţea simplă şi profundă. Spiritualitatea intrinsecă, implicită chiar şi a micilor acte de viaţă. În sens negativ, din păcate, cultivarea neabătută a unui foarte păgubos, din punct de vedere istoric şi spiritual, duh al dezbinării.
Ce au românii de oferit lumii de astăzi?
Un anumit respect faţă de Biserică. O anumită bună raportare la Dumnezeu. O ştiinţă de a face faţă unor situaţii imposibile. O anumită răbdare. Unele individualităţi remarcabile. Dar ar trebui să ofere mai mult. Curăţie sufletească. Înţelepciune în abordarea provocărilor lumii contemporane. Refuzul consumismului. Respect şi chiar iubire faţă de natură, nu numai afirmată, ci probată prin fapte. (Nu era oare românul frate cu codrul, nu-i erau prietene toate cîte mişcă, rîul, ramul?) Echilibru. O atitudine responsabilă, optimistă. Fermitate în afirmarea valorilor creştine tradiţionale. Demnitate bine întemeiată.
Există ceva ce v-a marcat în urma discuțiilor avute cu românii plecați în străinătate?
Nu m-a marcat, dar am observat cu interes, uneori şi cu oarece uimire, la unii, o nostalgie, deşi nu s-ar mai întoarce niciodată acasă. Se mulţumesc să poarte Patria cu ei, în inima lor (două cazuri celebre: George Enescu, Constantin Brâncuşi). La alţii o negare aproape totală a rădăcinilor, a ţării de origine, pînă la dispreţuire. La alţii o dezrădăcinare rapidă, vizibilă, de pildă, în uitarea rapidă a limbii materne. La alţii durerea pentru nereuşitele ţării de baştină. La alţii, nimic. Părerea mea este că şi cei mai adaptaţi, şi cei mai integraţi rămîn, totuşi, în locurile lor de adopţie, străini, în simţirea lor cea mai intimă, ultimă.
Care credeți că ar fi datoria dumneavoastră față de români, dacă considerați că aveți o datorie?
Datoria mi-o socotesc numai faţă de acei români care-şi asumă cu adevărat Patria. Datoria mea este imensă. În sensul că am primit enorm şi am oferit foarte puţin. Datoria mai constă în a-mi recunoaşte apartenenţa, descendenţa, tradiţia istorică, a nu mă lepăda de ele, a le pune în lucrare pentru prelungirea lor întru cele bune. Datoria fiecărui om care-şi asumă condiţia de român este aceea de a rodi plenar şi de a-şi pune rodirea, în primul rînd, în slujirea Patriei, iar prin ea şi în slujba altor neamuri. Cam în felul acesta îmi văd şi eu datoria, în cadrul datoriei generale a oricărui român firesc, conştient că apartenenţa sa etnică este un dar preţios anume pentru el primit de la Dumnezeu, un talant ce trebuie înmulţit ca atare.
Cum ați descrie un român frumos? Ați întîlnit?
Un român frumos… Pusă astfel, întrebarea pune accent pe român, nu pe frumuseţe. Are în vedere punerea condiţiei etnice într-o stare de frumuseţe, de transfigurare, de lumină interioară exprimată în lucrarea exterioară.
A fi român nu mi se pare a fi numai o chestiune de sînge, ci şi una de duh, poate cu precădere de duh. Un român frumos lasă să răzbată la lucrare frumuseţea originară cu care a fost înzestrat neamul românesc, precum şi frumuseţea sa personală, ca mădular al acestui neam. (Observaţi că vorbesc mai mereu de neam, iar nu de popor, de etnie sau de naţiune. Mi se pare că spune mai apropiat referitor la obiectul convorbirii noastre.)
Am întîlnit români frumoşi. Mulţi. Personalităţi, dar şi oameni simpli, „anonimi”. Țărani îndeosebi. Din cei de structură veche şi bună. Personalităţile mai mult sau mai puţin vizibile le-am menţionat în parte prin răspunsul la prima întrebare. Frumoşi sînt copiii mei, nepoţii mei. (Copiii sînt în general frumoşi, şi nu poţi decît să te miri la nesfîrşit cum de unii dintre ei îşi pierd grav frumuseţea, ajung a se îmbolnăvi mortal de urît.) Frumoşi sînt prietenii mei. Frumoşi sînt enoriaşii din parohia mea. Frumoşi sînt oamenii duhovniceşti pe care i-am întîlnit.
Şi ceva despre româncele frumoase. Fetele cele mai frumoase le întîlnesc în situaţiile banale, zilnice. În metrou, în magazine, prin spitale… Mă şi mir cum canalele de televiziune ne propun cel mai adesea false frumuseţi, făcute şi contrafăcute, măsluite, ignorîndu-le pe cele genuine, fruste, emanînd prospeţime şi curăţie. Pe cît se vede, expunerea îndelungată la lumina reflectoarelor din studiourile tv dăunează grav frumuseţii.
A consemnat
Alexandra NADANE
