„E nevoie de mesaje publice care să dea sentimentul de securitate”

Am traversat șapte luni marcate de persistența, la nivelul mentalului colectiv, a unei presiuni constante generate de pericolul îmbolnăvirii. Cum reușim să ne păstrăm starea de bine în aceste condiții de stres? Cum ne este afectat psihicul de măsurile restrictive, de lipsa socializării? Ce implicații are școala on-line asupra comportamentului copiilor și cum vor sta lucrurile pe termen lung din acest punct de vedere? Sunt doar câteva dintre întrebările la care ne-a răspuns Cornel Celmare, psihoterapeut sistemic și consilier școlar în Iași. Deschidem, cu acest dialog, seria unor interviuri cu specialiști care pot explica problemele apărute ca urmare a pandemiei, într-un moment în care tocmai de vocea lor e cea mai mare nevoie.

De o bună bucată de vreme, ne aflăm sub presiunea sistematică a unei afecțiuni pe care pare că nici medicina, nici știința nu o pot domoli. Cum a acționat, cum acțio­nează încă acest factor de stres la nivelul psihicului nostru și ce lasă în urmă?

Ceea ce trăim acum este, într-adevăr, un eveniment stresant, cu care nu am mai fost obișnuiți și care ne-a dat peste cap. Confortul de care ne bucuram, situația aceasta deosebită de după al Doilea Război Mondial – o perioadă de pace care a continuat și a culminat pentru noi, românii, după Revoluția din 1989 – ne-a crescut rezistența la frustrare și la evenimente adverse. Cu cât nivelul de bunăstare al unei societăți este mai mare, cu atât capacitatea ei de rezistență la frustrare este foarte mică. Am avut la un moment dat un internship în Elveția și o doamnă de acolo se plângea că liceenii învață foarte greu să scrie corect în limba franceză și întotdeauna trebuie să-și verifice textele cu ajutorul computerului, să vadă dacă au pus corect accentele. Și explicația era că acum, în societatea actuală, apare foarte ușor gratifi­cația instant. Pe vremea noastră planificai, îți drămuiai resursele de timp, cele financiare, astfel încât să poți ajunge cât mai aproape de ceea ce-ți doreai. Acum trăim într-o societate a gratificației instant: dacă vreau ceva, fac click și cumpăr, dacă vreau un credit, la fel. Și oamenii nu mai sunt obișnuiți să reacțio­neze.

Pe de altă parte, este foarte clar că e ceva cu care nu ne-am mai confruntat și nu avem modele. Noi, după 1989, am ieșit puțin din cultura anticipării și programării. Planurile acelea cincinale erau folosite cu scopuri nu foarte legitime pentru bunăstarea populației, dar aveau un merit: te ajutau să anticipezi ceva și să programezi. Acum, spre deosebire de societatea occidentală, nu prea avem această capacitate și nici nu avem tradiția politicilor sociale care să fie gândite pe termen lung. Asta își pune amprenta asupra reacției noastre ca societate.

În străinătate, ca și în companiile multinațio­nale de la noi, există acele așa-numite „disaster recovery plan” – dacă se întâmplă un eveniment neprevăzut (cutremur, spre exemplu), ai niște proceduri clare de urmat. Povestea, de exemplu, cineva, că în SUA, după 11 septembrie 2001, s-au făcut foarte multe traininguri cu populația despre cum să recunoască un incendiu; în funcție de fumul care ieșea, puteau să învețe ce fel de materiale au ars, dacă să se sperie sau nu, cum să rămână calmi. Cam cum e și educația la cutremure în Japonia. O cultură de acest tip ajută societatea să gestioneze mai bine evenimentele neprevăzute, care-s creatoare mari de anxietate.

Noi trăim un eveniment care nu are un grad de periculozitate foarte ridicat, dar care creează foarte multă anxietate, fiindcă nu știm încă foarte precis cum acționează și ce se poate face. În mass-media a început să se repete, de pe la începutul verii: „Sunteți pe cont propriu”, „Încercați să nu ajungeți în spitale”. Astfel de mesaje creează sentimentul de anxietate și declanșează, la nivelul fiecărei persoane, mecanisme de apărare care pot duce la tot felul de situații paradoxale, cum ar fi credințele iraționale – frenezia conspirațiilor.

Una dintre problemele sensibile din această perioadă este restricționarea gradului de a interacționa cu cei apropiați, de a socializa. Ce implicații are acest tip de restricție în rândul populației?

Suntem ființe sociale și se vede cu ochiul liber că ne afectează. Și așa suntem noi constru­iți, în general, în perioadele de restriște, tindem să ne bizuim pe coeziunea de grup. În momentul în care trăim frici, avem nevoie de compasiune, avem nevoie să găsim resurse spirituale, resurse psihologice, pentru a face față situației. Faptul că accesul la resurse spirituale, resurse psihologice, implicit resurse sociale se face, de cele mai multe ori, în interacțiunea față către față, adaugă un extra-strat de stres.

Faptul că am rămas în unități mici, în familii, între prieteni foarte apropiați, e foarte bine. În cazul copiilor este foarte greu, pentru că ei au nevoie de interacțiune fizică. Noi ne dezvoltăm ființial având nevoie de atingere, de mișcare. Ei au mecanisme de adaptare mai reduse decât ale adulților și sunt primii afectați. Copiii sunt ca un burete afectiv: preiau din emoțiile părinților, din fricile lor, câteodată tind să le amplifice, devin mai irascibili. Uneori, sunt și comportamente regresive, în sensul că, deși au trecut de unele etape ale dezvoltării, revin la gesturi specifice unei vârste biologice mai mici.

Faptul că pandemia nu generează manifestări exterioare foarte pregnante e unul dintre factorii care agravează senzația de artificialitate. Dacă era cutremur, vedeam că s-au crăpat pereții, dacă era război, explodau bombe. Pe când acum trăim așa, ca într-un vis, pericolul există, dar nu-l vezi cu ochiul liber și nici nu vezi foarte clar efecte ale lui. De asta înfloresc și teorii de genul: „Domnule, suntem supuși la un experiment”.

Cum au fost afectate persoanele care au trebuit să facă față unei carantine institu­țio­nalizate sau unei izolări stricte?

Faptul că în această perioadă am putut comunica, folosind mijloacele audio-video, a contat foarte mult. Spre exemplu, unele persoane au mărturisit că s-au apropiat foarte mult de părinți, au vorbit mai des la telefon, ieșind din iureșul acela al vieții de dinainte de pandemie. Acesta a fost un efect secundar pozitiv al perioadei. Dar cheia răspunsului este aceasta: depinde la ce resurse de adaptare psihologică și de conexiune socială au avut acces. Chiar dacă ai fost carantinat, chiar dacă ești singur acasă, dacă ai alimente necesare astfel încât să ai confortul biologic, respectiv nutri­țional, și confortul medical, să nu ai nici o afecțiune care să-ți pună viața în pericol și acces la un sistem de sprijin, poți face față. Și, până în mai, oamenii au făcut față cu stoicism și s-au adaptat destul de bine. Din luna mai lipsește un plan coerent care să fie comunicat public, o direcție stabilită, să știm că mergem, pe pași, înainte.

Ce schimbări de comportament poate determina în rândul copiilor un asemenea stres psihic cum este cel cauzat de amploa­rea pandemiei?

Când veneau la cabinet, puteam să discut cu ei și le ofeream strategii. Discuțiile on-line s-au păstrat la un nivel mai general, în sensul că ei nu s-au deschis foarte mult, pentru că nu știau ce membri ai familiei pot asculta discuțiile noastre. Aspectul de confidențialitate era foarte precar. Dar, în general, comportamentul a fost unul foarte precaut. Cred că s-au mobilizat niște resurse psihice în ei și au reușit să facă față cu succes. A apărut tipul acesta de efect secundar, paradoxal, o îmbunătățire în relația dintre părinți și copii: părinții au fost mai înțelegători, în sensul că nu au mai avut pretenții nefondate.

Dar acesta nu este un eșantion reprezentativ, pentru că vorbim despre copii din urban, din clasa medie, ai căror părinți se ocupă de educația lor, fac pregătire în particular, au resurse financiare. Problema este dacă ieșim la 10-15 kilometri de Iași, în comunitățile defavorizate, acolo unde copiii nu au avut resurse financiare și nici tehnologice care să le permită să țină legătura cu școala. Acolo este adevărata măsură. Dacă nivelul de trai este foarte scăzut și familia nu are acces la alimente de bază, atunci cresc foarte mult stresul, nervozitatea, anxietatea și se manifestă în relația de zi cu zi. Duritatea unui lanț se măsoară prin duritatea celei mai slabe verigi.

Succesul educației –  în funcție de cât de bine reușim  să ne conectăm emoțional

Ce implicații a avut școala on-line asupra elevilor?

Cel mai greu a fost faptul că a existat și există o lipsă a standardizării în ceea ce pri­vește școala on-line. A fost o nebunie, în aceeași clasă, profesorii foloseau platforme educațio­nale diferite. A fost bulversant atât pentru copii, cât și pentru părinți. A fost așa, ca într-un sistem de „home schooling”: părinții trebuiau să fie foarte prezenți, să facă lecții cu copiii, mai ales cu cât vârsta acestora era mai mică. Dar învățătorul explică într-un fel, părintele în alt fel. E important să existe același tip de explicație, așa încât să nu se creeze confuzie în mintea copilului. Ei, lucrul acesta a lipsit. Există, în rândul informaticienilor, o glumă, așa-numita paradigmă a menajerei care lucrea­ză on-line. Și după ce muncește on-line menajera, e obosit proprietarul casei, fiindcă el a făcut toată treaba, după indicațiile menajerei. Așa e și în ceea ce privește școala on-line la preșcolari și la școlarii mici. Învățătorul sau educatoarea spune ce trebuie făcut și părintele face. Copilul are nevoie de modelare și cadrare. De la simpla gestionare a aplicației audio-video, să închidă microfonul, să-l deschidă, până la a fi cadrat, la a reuși să se concentreze.

A lipsit și lipsește în continuare feedbackul vizual. În momentul în care predai ceva, ca profesor, te uiți imediat și vezi dacă elevul a înțeles, nu a înțeles, vezi care sunt dificultățile. Ai, astfel, un feedback frontal destul de rapid. Acasă e mult mai greu.

Toată lumea e îngrijorată de impactul ecranelor asupra copiilor. Care e situația, din punctul acesta de vedere?

Copiii simt ceea ce simțim și noi. Nu se plâng de dureri de ochi, dar resimt o stare de oboseală și de iritabilitate crescută, de încărcare psihică foarte mare, la finalul zilei, exact așa cum o resimțim și noi, adulții. Numai că noi suntem capabili s-o verbalizăm și s-o conștientizăm.

Când ești prezent fizic, este mai ușor. Ai mai mulți stimuli, pe care poți să-i decodifici mai natural. În on-line, te concentrezi o dată ca să vezi, o dată la calitatea tehnică a mesajului și apoi să vezi dacă ai înțeles bine con­ținutul transmis. Este exact ca atunci când ascultăm un discurs într-o limbă străină. Dacă nu suntem foarte buni vorbitori ai acelei limbi, după o oră de ascultat apar durerile de cap, pentru că trebuie să decodăm nu numai structurile gramaticale, ci și conținutul semantic din spatele acestora.

Care ar fi riscurile pe termen lung ale școlii on-line?

Am făcut cândva sondaje empirice în rândul copiilor, în care îi întrebam dacă le place să vină la școală. Cel mai frecvent răspuns era „nu”. Dar apăreau și răspunsuri de „da”, care te luau prin surprindere: „da”, pentru că interacționează cu ceilalți colegi, iar pe ultimele locuri era faptul că le plac și anumite ore. Dar cercetările recente arată că, de fapt, copiii vin la școală ca să fie văzuți. Deci, pentru partea aceasta psihosocială complexă, de a fi membri ai unui grup, de a vedea ce fac ceilalți. Ei, în măsura în care aceste nevoi emoționale, care, în funcție de profesor, se pot împleti cu nevoia lor educațională, sunt îndeplinite și își găsesc un răspuns, atunci putem spune că experimentul de continuare a școlii on-line este un succes. Acest lucru nu este imposibil, dar cere alt set de abilități ale cadrului didactic. Principiile interacțiunii, ca nevoie de stimulare și de dezvoltare cognitivă, au rămas aceleași, numai că mediul s-a schimbat. În mediul on-line se apelează la alte modalități de interac­țiune, dar care sunt foarte, foarte cronofage. Pregătirea unei ore îți ia mult mai mult timp, îți consumă mult mai multe resurse decât în mod tradițional.

Eu aici văd succesul sau insuccesul edu­ca­ției: în funcție de cât de bine reușim să ne co­nectăm emoțional, chiar dacă suntem on-line, să-i stimulăm și să ținem cont că nimeni nu poate învăța când este într-o stare de stres, că este important să creăm o stare psihologică de bine, astfel încât copilul să fie atras de școală. Și cred că accentul ar trebui pus pe predarea noțiunilor și apoi pe monitorizare, nu neapărat pe evaluare. E foarte important feedbackul formativ, ajută enorm. După o lucrare li se explică elevilor: aici e bine, aici nu, aici ar mai trebui rescris. Necesită mai multă muncă, dar poate fi unul dintre elemen­tele de succes în educație. Iar educația on-line poate avea succes, atât timp cât se respectă aceleași considerente pedagogice care se respectau și în interacțiunea fizică.

Rutinele diminuează  starea de anxietate socială

Frica și anxietatea, cauzate de un discurs public centrat pe emoție și care a între­ținut sentimentul de panică, par să fie dominante în rândul populației. Cum poate fi gestionată panica, la nivel individual și la nivel de societate?

Panica nu prea s-a instalat, ci mai mult anxietatea, înțeleasă prin frică de necunoscut. Rețeta e clasică – predictibilitate și anticipare -, iar acestea se generează prin rutine: trezit, luat masa, îmbrăcat, se recomandă să ne îmbrăcăm pentru orele on-line ca și cum ne-am duce la școală. Aceste rutine îți dau un sentiment de siguranță: am ore, după care mă joc, după care citesc. E recomandată dife­rențierea între programul de lucru și timpul liber. Timpul unei zile să fie cât mai bine segmentat.

În didactica predării se spune că noi avem o capacitate de concentrare a atenției cuprinsă între un minut la vârsta de 8-9 ani și până la 10-12 minute la adulți. Cu cât pauzele sunt mai mici, cu atât sistemul nostru nervos este suprasolicitat.

Există și se accentuează cu fiecare zi o anumită stare de oboseală la nivel de societate. Cum se explică, psihologic vorbind, această stare și cum poate fi gestionată?

Capacitatea de anticipare a celor care guvernează și de fixare a unei direcții contează foarte mult. Adică, bun, nu știm unde mergem, spre ce ne îndreptăm, dar suntem împreună și ne folosim de mecanismele pe care le avem. Mesajele de genul „fiecare pe cont propriu” au un impact negativ la nivel psihologic. Nu e nevoie neapărat de mesaje de tip paternalist, ci de mesaje publice care să dea sentimentul de securitate: „avem protocoale, putem face asta și asta”.

Coeziunea socială este importantă, dar și reziliența individuală. Nu trebuie să idealizăm sentimentul de coeziune socială, nicăieri în lume lucrurile nu sunt roz, dar, probabil, cu cât gradul de încredere în actul de guvernare este mai mare, apar politici publice care dau încredere. Contează mult microclimatul și microgrupul nostru de prieteni, al familiei, care să ne mențină starea de bine și capacitatea de a rezista, de a face față stresului și incertitudinii, până la urmă. Dacă se menține o balanță socială și emoțională, chiar și on-line, e foarte bine.

Dar se vede lipsa profesioniștilor din sistemele vitale și depopularea acestor sisteme de profesioniști care să aibă și un cod moral. Vocile lucide, calme și care au ceva de spus trebuie promovate. Avem nevoie, poate mai mult decât oricând, de modele care să func­ționeze în societate.

Otilia Bălinișteanu

Sursa: ziarullumina.ro