Ce înseamnă în faptă pun început?

Să începem cu partea teoretică, cu partea psihologică pe care trebuie să o înţelegem. Apoi vom trece la partea practică. Cel care spune că pune început spune, cu alte cuvinte: „Mă predau pe mine lui Dumnezeu. Îmi silesc sinele să se supună lui Dumnezeu, să asculte de Dumnezeu, să-L iubească pe Dumnezeu, să facă voia lui Dumnezeu, să săvârşească poruncile lui Dumnezeu!”.

Astăzi cineva a mers la biserică, s-a cucernicit, a fost atins în suflet şi spune: „Dumnezeul meu, până astăzi m-am jucat. De astăzi mă încredinţez Ţie!”. Sau cineva a citit o carte duhovnicească sau a ascultat cuvântul lui Dumnezeu şi spune: „Am terminat cu minciuna. Pun început. Mă încredinţez pe mine lui Dumnezeu şi pun început, ca de aici încolo să fac voia Sa!”.

Cel care face acestea cinstit, sincer, din tot sufletul lui, fără nicio reţinere şi fără nici cea mai mică şovăială şi se va încredinţa lui Dumnezeu, aş putea spune că deja din ziua următoare nu va putea spune pe deplin: „Ieri am pus început, ieri m-am încredinţat lui Dumnezeu si astăzi continui aceasta!”. Dacă este onest cu sine, simte şi astăzi nevoia de a face ceea ce a făcut ieri, adică să spună: „Dumnezeul meu, eu astăzi Te cunosc prima oară. Astăzi pentru prima oară vin în contact cu Tine. Astăzi, Dumnezeule, simt nevoia să mă încredinţez Ţie!”. Deşi, acestea le-a spus şi le-a făcut şi ieri. Nu înseamnă că ieri s-a amăgit pe sine. Nu. Sincer şi cinstit a făcut-o ieri, însă totodată simte nevoia să o facă şi astăzi.

Am spus că 1/10 din conţinutul sufletului nostru îl avem la dispoziţia noastră, este conştientul. Este bucata de pepene aflată deasupra apei. Acesta este în mâinile noastre. Aşadar, în momentul în care cineva spune: „Mă încredinţez cu totul lui Dumnezeu şi de-acum voi fi al lui Dumnezeu”, dar partea cealaltă, care este în adâncime, nu o poate controla – teoretic poate spune că se predă lui Dumnezeu, însă practic nu poate controla – dă lui Dumnezeu doar „bucata care este afară din apă”, bucata pe care o cunoaşte.

Aceasta este partea teoretică. Practic vorbind, dacă luăm un cuţit şi tăiem bucata de pepene care se află deasupra apei, pepenele se va ridica deîndată puţin mai sus, deasupra apei. De fapt, când spunem pun început, adică mă încredinţez lui Dumnezeu, este ca şi cum aş tăia această bucată de pepene şi iată, pepenele se ridică mai sus şi, astfel, o altă bucată care nu se vedea până atunci acum se vede. Aceasta se întâmplă şi în sufletul omului. Atunci când încredinţează lui Dumnezeu acel 1/10 pe care-l controlează, adică conştientul lui şi trăieşte acest lucru, eu aş spune că chiar din clipa următoare, va simţi că nu s-a încredinţat pe sine lui Dumnezeu. Deşi a făcut-o ieri şi încă mai crede că a făcut-o ieri, astăzi nu simte că s-a încredinţat pe sine lui Dumnezeu. De ce? Pentru că, din subconştient a ieşit o bucată a sufletului său pe care nu o vedea, pe care nu o controla, iar acum se face cunoscută. De aceea, omul simte în ziua următoare nevoia de a spune: „Dumnezeul meu, eu încă nu m-am încredinţat Ție; acum mă voi încredinţa!”.

Nu se joacă nici cu Dumnezeu, nici cu sufletul său. Ieri a încredinţat ceea ce putea încredinţa, astăzi se încredinţează iarăşi pe de-a-ntregul, întrucât sufletul nu se taie în bucăţi. Spunem despre pepene că-l tăiem pentru a putea înţelege. În momentul în care încredinţezi această parte a sufletului tău, conştientul, deoarece nu este tăiat cu totul de subconştient, ci este unit printr-o coadă, îl trage şi pe acela mai sus. Astfel, omul simte nevoia ca în ziua următoare să spună: „Iarăşi vreau să mă încredinţez lui Dumnezeu!”. La pepene tăiem partea de deasupra şi se ridică puţin mai sus. Tăiem iarăşi o bucată, şi se ridică din nou mai sus. Şi iarăşi tăiem şi iarăşi se ridică. Tăiem până când îl tăiem aproape pe tot şi va ieşi cu totul la suprafaţă.

Arhim. Simeon Kraiopoulos, “Sufletul meu, temnița mea”, Editura Bizantină, București, 2009