Omul s-a îndumnezeit pe sine

După cele spuse, înţelegem nu doar cât de dificile sunt lucrurile, ci şi că, după cum gândim noi şi după cum acţionăm, probabil lucrăm în zadar şi nu putem ajunge acolo unde vrem să ajungem. Nu simţim că sufletul nostru se eliberează, se vindecă, nu simţim că Harul lui Dumnezeu este în adâncurile fiinţei noastre, că sufletul nostru se sfinţeşte după cum ne-a făgăduit Domnul.

Aceasta nu pentru că nu ştim. Cunoaştem, dar nu este suficient doar a cunoaşte. Se întâmplă mai ales pentru că omul, după cădere, s-a întors spre sine. Înainte de cădere, omul se mişca spre Dumnezeu fără nici cea mai mică reţinere şi fără să întâlnească vreo piedică. Întreaga lui fiinţă se mişca spre Dumnezeu, centrul lui era Dumnezeu, toate erau Dumnezeu. Păcat, îndeosebi, înseamnă ca omul L-a lăsat pe Dumnezeu, s-a întors către sine şi s-a îndumnezeit pe sine. Poate că această stare în vremurile noastre a ajuns în cel mai rau, cel mai aberant punct!

Odinioară oamenii erau idolatri. Credeau în diferiţi zei şi în idoli care erau lucruri din afara lor. În vremea noastră omul s-a îndumnezeit pe sine, adică se crede pe sine dumnezeu. Chiar si copilul de grădiniţă spune: „Eu nu sunt de acord. Eu nu fac ceea ce-mi spuneţi. Eu o să fac ce vreau eu, o să fac ce-mi place”. Noi credem că cine ştie ce-am descoperit sau vai, ce importanţi vom deveni, dacă gândim şi acţionăm astfel. În realitate, omul se afundă tot mai mult în abisul, in temniţa întunecată a sufletului său. Îi vedem pe cei care se droghează, pe cei care au idei ciudate, care fac lucruri bizare că întreaga lor viaţă nu are nicio legătură cu logica. Aceştia se află la extremă. În fapt, cam aşa sunt toţi oamenii!

Arhim. Simeon Kraiopoulos, “Sufletul meu, temnița mea”, Editura Bizantină, București, 2009