Din păcate omul s-a întors către sinele său
Cu ceva timp în urmă un ziar a publicat un mic fragment dintr-o carte care spunea că în Grecia există trei „biserici” sataniste, adică, am putea spune trei grupuri, fiecare cu templul său închinat lui satana. Ceea ce rezultă din gândirea lor şi viaţa lor, spunea textul, este că „Dumnezeu nu există. Prin urmare, omul să facă tot ce vrea. Să mănânce ce vrea, să bea ce vrea, să se ducă unde vrea, să doarmă cum vrea, să trăiască cum vrea, să se comporte cum vrea!” Acest lucru este afirmat cu insistenţă. Iar spre final spune că cei care nu acceptă acest lucru trebuie să moară. Asta spun sataniştii. V-aş ruga să găsiţi astăzi un om, chiar şi un copil, care să nu aibă cam acelaşi duh: „Voi face ce vreau. Voi face ce-mi place. Voi face după cheful meu. Eu o să fac după cum vreau eu şi după cum înţeleg eu!”. Nimeni nu se întreabă: „Ce spune Dumnezeu?” Fireşte, voia lui Dumnezeu se face cunoscută copiilor de către părinţi, de către dascăli, iar noi toţi aflăm despre voia lui Dumnezeu de la Biserică.
Iar dacă uneori arătăm că respectăm Biserica, îi respectăm pe cei mai mari şi ţinem cont de părerile lor, o facem din vreun interes şi nu pentru că în adâncul nostru credem că, cu cât ne debarăsăm de sinele nostru şi ne încredinţăm voii lui Dumnezeu, cu atât ne eliberăm de vrăjmaşul principal care este sinele nostru, cu atât devenim mai drepţi. Nu gândim astfel. Suntem împotriva sataniştilor, dar duhul lor ne-a influenţat pe toţi. La fenomenul că acest duh s-a răspândit în toate direcţiile şi l-am aspirat cu toţii, nu suntem atenţi, nu ţinem seamă de el şi nu luăm măsurile cuvenite.
Mişcarea firească a trenului este să meargă pe şine. Dacă iese de pe şine, se va zdrobi. Starea firească a omului este să meargă spre Dumnezeu să nu se gândească la sine. Numai aşa simte că există, că este fericit şi îl are în el pe Dumnezeu. Acest parcurs, această mişcare trebuie să o facă el.
Din păcate omul s-a întors către sinele său, s-a îndumnezeit pe sine, iar înlăuntrul său s-a creat o stare confuză. După cum spun specialiştii psihologi, o mică parte din sufletul său poate fi cunoscută şi controlată, şi aceasta este conştientul, dar subconştientul şi inconştientul nu pot fi controlate. Cel care se încredinţează pe sine lui Dumnezeu, va trăi fiecare zi ca pe o nouă realitate. În fiecare zi, o parte din ce în ce mai mare a sufletului său o va încredinţa lui Dumnezeu. Va veni ziua când se va simţi cu totul încredinţat lui Dumnezeu, chiar şi subconştientul său. Astfel, va deveni un om simplu, un om al lui Dumnezeu.
Cineva m-a întrebat într-o zi la spovedanie: „Spuneţi-mi părinte, în faptă cum este?”. În faptă înseamnă că eu m-am încredinţat ieri lui Dumnezeu, o fac şi astăzi, o fac şi mâine şi o fac în fiecare zi? Ce înseamnă „mă încredinţez pe mine lui Dumnezeu, pun început”? Înseamnă nu doar ceva teoretic, ci înseamnă să am credinţa că nu se poate fără Dumnezeu. Când pleacă Harul omul simte că a fugit de la faţa lui Dumnezeu. Adică, ceea ce s-a întâmplat cu Eva, se întâmplă cu fiecare dintre noi. Eva nu aluat, pur şi simplu, fructul interzis şi l-a mâncat, ci a încetat să mai stea cu faţa spre Dumnezeu, a încetat să mai aibă respect faţă de Dumnezeu, a încetat să mai aibă iubire faţă de Dumnezeu, a încetat să se încreadă în Dumnezeu. A început să bănuiască, a început să viclenească nu cumva ceea ce i-a spus diavolul este drept? Din păcate a crezut în acel lucru şi a căzut.
Trebuie ca omul să izgonească toate acestea din mintea lui, să creadă în Hristos, să se încreadă în El, să-L iubească pe Hristos şi să se încredinţeze că şi sufletul lui poate trăi cele trăite de Sfinţi.
Arhim. Simeon Kraiopoulos, “Sufletul meu, temnița mea”, Editura Bizantină, București, 2009
