„Nu vă atingeţi de copii”

– Părinte, cu copiii cei mici, care cresc acum fără rânduială, ce se va întâmpla?

– Au puţine circumstanţe atenuante. Părinţii care n-au înţeles rostul disciplinei îşi lasă acum copiii lor liberi şi-i fac cu desăvârşire haimanale. Le spui un cuvânt, îţi spun cinci, şi încă cu obrăznicie! Unii ca aceştia pot deveni şi criminali. Astăzi li se dă frâu liber copiilor în toate. Libertate! „Nu vă atingeţi de copii!“. Iar copiii spun: “Unde în altă parte vom găsi un astfel de statut?”. Urmăresc să-i facă anarhişti, să nu-i vrea pe părinţi, să nu vrea dascăli, să nu vrea nimic, să nu asculte de nimeni. Iar aceasta îi ajută în scopul lor. Dacă nu-i vor face anarhişti, cum vor putea copiii să le facă pe toate bucăţi? Şi priveşte, sărmanii sunt aproape demonizaţi.

Dacă libertatea nu s-a pus în valoare în viaţa duhovnicească, se va pune în cea lumească? Ce să faci cu o astfel de libertate? Este catastrofală. De aceea şi statul merge cum merge. Oamenii de astăzi pot pune în valoare libertatea ce li se dă? Libertatea este catastrofală atunci când oamenii nu sunt în stare s-o pună în valoare spre sporire. Progresul lumesc împreună cu această libertate păcătoasă a adus sclavia duhovnicească. Libertatea duhovnicească este supunere duhovnicească față de voia lui Dumnezeu. Şi, vezi, în timp ce ascultarea este libertate, diavolul din răutate o prezintă ca pe o sclavie şi copiii s-au otrăvit cu duhul răzvrătirii. Fireşte, sunt obosiţi şi de diferitele sisteme ale secolului al XX-lea care, din păcate, mereu desfigurează frumoasa natură a lui Dumnezeu şi făpturile Lui, pe care le umplu de stres, depărtându-le de bucurie, de Dumnezeu.

Ştiţi cât am tras când ne-am eliberat din armată? Dacă ar fi fost atunci copiii de astăzi, pe toate le-ar fi făcut praf. Era în 1950 când s-a terminat războiul civil. Ne-am eliberat multe contingente deodată. Unul avea patru ani şi jumătate de război, altul patru, altul trei şi jumătate. Şi gândiţi-vă, după atâta chin, ajungem în Larisa, mergem la centrele de mobilizare şi le aflăm pline. Şi atunci am mers la hoteluri. Dar nici acolo nu ne-au primit. Îi auzeai: “Armata! Unde să-i punem? Ne vor murdări paturile!’” – deşi am vrut să plătim. Era luna martie şi era frig. Din fericire un ofiţer ne-a ajutat. Să-i dea Dumnezeu bine. S-a dus şi a aflat când pleacă trenurile şi când fac manevre. S-a înţeles cu cei de acolo şi ne-a băgat în trenuri. „Noaptea vor face manevre, ne spune, nu vă temeţi. Dimineaţa, la ora cutare, vor pleca“. Şi toată noaptea s-au mişcat. În cele din urmă am ajuns la Tesalonic. Unii care erau de aici au mers la casele lor. Alţii au mers la centrele de mobilizare, dar erau pline. Mergem la hoteluri, dar nici aici nu ne primeau. La un hotel îi rog: “Daţi-mi un scaun ca să stau înăuntru şi o să vă plătesc dublu, ca pentru un pat!”. „Nu, nu se poate!” îmi răspund. Se temeau ca nu cumva să-i vadă cineva că ţin militari pe scaune şi să-i denunţe. Şi am stat afară, în picioare, sprijinit de perete ca să treacă noaptea. Şi vedeai pe sărmanii militari pe trotuare, lângă hoteluri, sprijiniţi de perete. Era armată pe toate trotuarele, ca şi cum ar fi defilat. Ai înțeles?

Dacă ar fi fost tinerii de astăzi, ar fi ars Larisa şi toată Tesalia şi Macedonia. Astăzi, fără să întâmpine vreo greutate, ce nu fac? Răpiri, catastrofe… Şi acei sărmani tineri nici măcar nu aveau vreun gând rău. Desigur, simţeau o amărăciune, dar fără să aibă gândul să facă vreun rău, deşi s-au chinuit mult stând afară în zăpadă. Erau epuizaţi şi de război – ce jertfă, sărmanii, şi în cele din urmă ultimul “mulţumesc”‘ a fost să doarmă afară. Şi fac o comparaţie: cum erau tinerii atunci, şi unde se află astăzi… N-au trecut nici cincizeci de ani şi cât de mult s-a schimbat lumea!

Tineretul de astăzi seamănă cu viţelul care este legat în livadă şi dă cu copita. Trage mereu funia, scoate ţăruşul şi începe să alerge, dar se agaţă în ceva şi se încurcă rău, iar în cele din urmă îl sfâşie fiarele sălbatice. Frâna ajută atunci când copilul este mic. Îl vezi, se urcă sus pe un zid fiind în primejdie să cadă. „Nu, nu”, strigi şi-i dai şi o palmă. După aceea nu se mai gândeşte că va cădea, ci se gândeşte să nu mai ia vreo palmă şi ia aminte. Astăzi nu există pedepse nici în şcoli, nici în armată. De aceea, cei tineri educă pe părinţi şi naţiunea. În armată, mai demult, cu cât erau mai severi comandanţii, cu atât militarii arătau mai multă bărbăţie în luptă.

Tânărul are nevoie de un povăţuitor duhovnicesc, care să-l sfătuiască şi de care să asculte, ca să călătorească cu siguranţă duhovnicească, fără primejdii, fără frică şi fără să se împotmolească. Fiecare om, cu cât creşte, cu cât înaintează în vârstă, cu atât dobândeşte experienţă şi de la sine, şi de la alţii. Un tânăr nu are această experienţă. Unul în vârstă foloseşte experienţa dobândită de la sine şi de la alţii pentru a-l ajuta pe tânărul neexperimentat să nu facă gafe. Atunci când tânărul nu ascultă, face experienţe cu sine însuşi. În timp ce, dacă ascultă, va avea câştig.

Au venit la Colibă nişte tineri de la o organizaţie creştină şi strigau cu convingere: „Nu avem nevoie de nimeni. Vom găsi singuri drumul!”. Cine ştie? Or fi fost constrânşi şi de aceea s-au răzvrătit. Când au fost să plece, m-au întrebat pe unde să coboare să ajungă în drumul ce duce spre mănăstirea Iviru. “Pe unde să mergem?”, m-au întrebat. “Bine, măi băieţi, dar voi aţi spus că singuri veţi găsi drumul; nu aveţi nevoie de nimeni. N-aţi spus aşa mai înainte? Dacă veţi pierde acest drum, vă veţi chinui puţin, dar veţi afla pe cineva mai jos, care vă va spune: «Pe aici trebuie să mergeţi». Dar drumul celălalt, către cele de sus, către cer, oare cum îl veţi afla voi singuri, fără povăţuitor?“. Atunci unul dintre ei a spus: “S-ar putea să aibă dreptate Bătrânul”.

Sfântul Paisie Aghioritul