Știe Dumnezeu…
Problema nu se pune pur şi simplu să-i spui lui Dumnezeu: „Dă-mi asta!”. Ştie Dumnezeu ce trebuie să-ţi dea. Nu trebuie să-i reamintim noi acest lucru. Dumnezeu vrea să vadă că îl căutăm. Să luăm această atitudine, care ne va ajuta să ne smerim, să ne pocăim, să vedem nimicnicia în care suntem, să vedem că nu suntem atât de buni pe cât ne credem, că nu avem virtuţi, că avem multă răutate în noi, mult păcat. Iei o atitudine corespunzătoare, te smereşti, te căieşti, crezi în Dumnezeu şi crezi că te vei mântui, şi asta numai dacă Dumnezeu te va mântui.
Nu spunem rugăciunea doar cu acest gând că vrem să ne miluiască Dumnezeu. Ştie El acest lucru. Dacă vedem situaţia aşa, că cineva spune: Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-mă, Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă, poale părea ceva neplăcut, obositor. Alţii, care văd aceasta doar din perspectivă raţională, ajung la concluzia că ceva nu merge. Şi ajung să zică: „Acest necontenit Doamne miluieşte îl plictiseşte şi pe Dumnezeu”. Aşa ajung să gândească şi să afirme.
Nu spunem, deci, rugăciunea o singură dată, de două, trei, zece, o sută, o mie, o sută de mii de ori, ca şi când Dumnezeu nu ar auzi sau nu ar şti. Ci noi, zicând rugăciunea, înaintăm. E ca şi când s-ar construi un pod, şi unul începe de la un capăt, iar celălalt de la capătul celălalt. Primul poate înainta mai repede, dar, în acelaşi timp, şi celălalt trebuie să facă ceva, ca să se unească cele două lucrări şi să fie gata podul.
Zicând această rugăciune este ca şi când am construi un pod piatră cu piatră. La un capăt este Dumnezeu, care va da darul Său; iar la celălalt capăt suntem noi, cu această condiţie să facem partea noastră, ca să se vadă că vrem cu adevărat, şi atunci şi Dumnezeu dă darul Său.
De multe ori, fiindcă nu înţeleg bine lucrurile, unii zic: „De ce să spun rugăciunea? Am zis-o o dată, am zis-o de două ori; de ce să o repet? O ştie Dumnezeu”. Nu o spui ca să o afle Dumnezeu, ci ca să înceapă sufletul tău să se deschidă. Iar ca să înceapă acest proces trebuie să-ţi vezi neputinţa, să vezi că nu poţi face nimic dacă nu te smereşti. Dumnezeu caută să afle omul smerit. Spre unii ca aceştia îmi îndrept privirea Mea: spre cei smeriţi, cu duhul umilit şi care tremură la cuvântul Meu.
Dumnezeu caută să găsească pe cineva să-i dea darul Său. Şi nu găseşte pe nimeni altcineva, decât pe cel smerit. Nu este nimeni altcineva vrednic de dar decât cel smerit. Şi zice El însuşi: „Cel smerit şi cel cu frică de Dumnezeu”.
Şi să vrei să fii smerit, şi să ai frică de Dumnezeu şi străpungerea inimii, nu poţi să le dobândeşti, oricât te-ai strădui. Acest lucru nu se dobândeşte decât cu strădanie. Vei eşua, şi o iei de la capăt. Şi aşa, vrei, nu vrei, devii conştient de neputinţa ta, de situaţia în care eşti, de faptul că nu există altă cale de mântuire. Dumnezeu este mântuirea. Aşa trebuie să începi şi să crezi cu adevărat.
În Pelerinul rus se spune: ce ne rămâne nouă? Cantitatea rugăciunii; mai concret – încearcă să zici din adâncul inimii rugăciunea, neîncetat, chiar dacă inima ta e necurată, chiar dacă rugăciunea iese din inimă necurată. Chiar dacă pare că eşuezi, că nu are nicio valoare, că este un lucru neplăcut, tu să continui să spui rugăciunea.
Încet-încet, va fi bine. Vei găsi drumul, vei lua atitudinea pe care trebuie s-o iei, se va deschide inima ta, se va convinge Domnul, dacă putem spune aşa, ca are de a face cu un om cinstit, serios, care nădăjduieşte în darul lui Dumnezeu şi astfel şi vine; căci Dumnezeu dă cu adevărat, şi ştie cui să dea rugăciune curată, rugăciune adevărată.
Apoi începe credinţa, încep faptele bune şi omul se sfinţeşte. Dar omul ştie că este un nimic şi pe toate le lasă în voia lui Dumnezeu, i le încredinţează şi continuă să se roage şi, în acelaşi timp, să se supună voii lui Dumnezeu.
Cam aşa stau lucrurile. Aşa trebuie să le Înţeleagă cineva, ca să înceapă să se aşeze în practicarea acestei rugăciuni şi să concretizeze ceea ce spune Apostolul Pavel, că, dacă mărturiseşte cineva cu gura şi crede în inima sa, se mântuieşte.
Arhim. Simeon Kraiopoulos, „Taina mântuirii”, Editura Bizantină, București
