Cei 40 de mucenici
Mucenicii sau Martirii (gr. μαρτυρος – martor) sunt cei ce și-au dat viața mărturisind pe Iisus Hristos în condiții extreme. Mucenicii sunt primii sfinți ai Bisericii, care a considerat întotdeauna că mucenicia nu ar fi fost posibilă fără ajutorul harului Duhului Sfânt. De aceea, cel mai adesea mucenicii au fost cinstiți ca sfinți imediat după moarte de către ceilalți creștini.
Sfinții 40 de mucenici din Sevastia au fost un grup de patruzeci de ostași romani care au pătimit în timpul persecuțiilor împotriva creștinilor, primind martiriul prin zdrobirea oaselor și apoi arderea trupurilor, în anul 320. Prăznuirea celor 40 de Sfinți Mucenici în Biserica Ortodoxă se face la 9 martie.
Sevastia (în greacă Σεβάστεια, cunoscut și ca Sebaste) era o veche localitate din Armenia antică (astăzi Sivas, în Turcia). Aici se afla în acel timp Legiunea a XII-a Fulminata („Legio duodecima Fulminata”), a cărei garnizoană era la Melitene, în Asia Mică.
Cei patruzeci de mucenici din Sevastia Armeniei erau soldați creștini, aflați în slujba împăratului roman păgân Licinius. Trei dintre ei, Chirion, Candid și Domnos erau foarte pricepuți în studiul Scripturilor. Aflând despre credința lor, Agricola, guvernatorul Armeniei, i-a silit să se închine idolilor. Refuzând, au fost întemnițați timp de opt zile, bătuți cu pietre și ademeniți cu daruri. În cele din urmă, guvernatorul i-a condamnat la moarte prin înghețare în lacul Sevastiei.
Unul din cei patruzeci a cedat și a ieșit din lac, dar a murit pe loc. I-a luat însă locul un alt soldat. În acea noapte s-au petrecut mari minuni: apa lacului s-a încălzit, gheața s-a topit și 40 de cununi strălucitoare au pogorât asupra mucenicilor. În zori, au fost scoși vii din lac, li s-au zdrobit fluierele picioarelor și au fost lăsați să-și dea sufletele. Trupurile lor au fost arse, iar cenușa și oasele aruncate în lac.
Dupa trei zile, Sfinții Mucenici s-au arătat episcopului Petre, cerându-i să-i scoată din apă. Creștinii au scos rămășițele și le-au îngropat cu mare cinste.
Numele celor patruzeci de Sfinți Mucenici, așa cum s-au păstrat în scrierile creștine timpurii, sunt: Chirion, Candid, Domnos, Isichie, Iraclie, Smaragd, Evnichie, Valent, Vivian, Claudie, Prisc, Teodul, Eutihie, Ion, Xantie, Ilian, Sisinie, Aghie, Aetius, Flavie, Acachie, Ecdit, Lisimah, Alexandru, Ilie, Gorgonie, Teofil, Domitian, Gaiu, Leonte, Atanasie, Chiril, Sacherdon, Nicolae, Valerie, Filoctimon, Severian, Hudion, Meliton, Aglaie.
Cei patruzeci de mucenici au rămas în conştiinţa popoarelor ca modele de jertfelnicie şi tărie în credinţă fiind încununaţi încă din timpul vieţii. Dumnezeu le-a trimis cununi din cer pentru ca văzând ceilalţi să vină la cunoştinţa adevărului şi să se mântuiască.
Mulţi vor fi privit de pe mal înfiorându-se ori distrându-se pe seama celor care cântând răbdau frigul nopţii dezbrăcaţi de haine şi de onoruri. Multe mame îşi vor fi plâns feciorii, multe surori îşi vor fi strigat fraţii rugându-i să se întoarcă la familiile lor. Dar aceştia s-au făcut privelişte lumii şi îngerilor răbdând până la moarte cu nădejdea că jertfa lor nu va fi zadarnică.
Pentru mulţi “creştini” sărbătoarea celor patruzeci de mucenici înseamnă pioasă amintire, pentru alţii însă nu-i decât prilej de petrecere şi voie bună. Bărbaţii ştiu că în această zi trebuie să bea patruzeci de pahare cu vin pentru că este “ziua” lor. Oare pentru a dărui posterităţii o zi a bărbaţilor au suferit moarte mucenicească acei martiri? Şi pentru ca jertfa lor să se înece într-un pahar de băutură? Câţi dintre “mucenicii” de azi şi-ar mai da viaţa pentru credinţă, pentru ţară sau pentru familie.
Creștinele prepară pentru această zi colaci în formă de opt (sau de infinit). Colăceii se coc, apoi se ung cu sirop de miere și se presară cu nucă măcinată.
