Ascultarea

Societatea contemporana cultiva si propune duhul autonomiei. Idealul ei este omul autonom, care nu asculta de nimeni si incearca sa se realizeze implinindu-si voia lui sau chiar impunand-o pe aceasta si celorlalti. Biserica, dimpotriva, cultiva si propune duhul ascultarii. Crestinii sunt „fiii ascultarii”. Neascultarea, care si-a avut obarsia in mandrie, l-a instrainat pe om de Dumnezeu, l-a facut egocentric si l-a robit pacatului. Aceasta a constituit inceputul si caracteristica vietii „Impotriva firii”. Dimpotriva, ascultarea, care se cultiva prin dragoste si smerita cugetare, il readuce pe om la viata cea „dupa fire”. il elibereaza de robia pacatului si il repune in legatura cu Dumnezeu.

Ascultarea poate fi considerata echivalenta credintei, fiindca aceasta din urma se manifesta ca ascultare de Dumnezeu. in textele Sfantului Apostol Pavel exista urmatoarele expresii echivalente: „Caci credinta voastra se vesteste in toata lumea” si „ca ascultarea voastra este cunoscuta de toti”. Relevanta este, pe de alta parte, contopirea ascultarii cu credinta in expresia „ascultarea credintei”, care determina si scopul lucrarii apostolice. In fine, Clement Alexandrinul prezinta credinta si ascultarea de Dumnezeu ca sinonime: „Ascultarea cuvantului, pe care o numim credinta”.

Dar si nadejdea in Dumnezeu este direct legata de ascultare. Fara nadejde, ascultarea nu doar ca este dificila, ci, mai mult, este imposibila si respingatoare, caci este omorare a voii. Adica, in ultima analiza, ascultarea este „moarte de bunavoie”. Insa, cu nadejdea in Dumnezeu si in imparatia Lui, se transforma in moarte de-viata-purtatoare, si devine nu doar lesnicioasa, ci si izbavitoare.

Ascultarea este legata si de iubire. Mai precis, poate fi considerata forma absoluta a iubirii. Doar din dragoste de Dumnezeu credinciosul are puterea de-a alege voia lui Dumnezeu si nu pe a sa. Acelasi lucru este valabil si in relatiile cu aproapele. Dar cum iubirea nu apare dintr-o data in forma ei desavarsita, ci incepe de la frica si initial nu este dezinteresata, tot asa si ascultarea nu apare de la inceput in forma ei desavarsita, ci se intregeste treptat, prin osteneli si jertfe. Cata vreme se face de frica sau din interes, nu este desavarsita. Ascultarea desavarsita se intemeiaza pe iubire si se face din iubire.

In fine, trebuie sa notam ca ascultarea din viata crestina nu este acelasi lucru cu disciplina de tip militar, ci se deosebeste radical de ea. Ascultarea are continut duhovnicesc sau teologic, pe cand disciplina are unul social sau lumesc. Ascultarea se desfasoara la nivelul relatiilor personale ale omului cu Dumnezeu si cu aproapele, pe cand disciplina se bazeaza pe relatii sau principii impersonale. Ascultarea presupune totdeauna liberul consimtamant al omului, pe cand disciplina poate fi impusa si cu forta. Ascultarea urmareste cautarea si materializarea voii lui Dumnezeu sau a aproapelui, pe cand disciplina coordonarea pentru realizarea unei anumite lucrari. in sfarsit, ascultarea are caracterul totalei raportari a omului la Dumnezeu, iar disciplina pe cel al obligatiei partiale sau legale a omului.

Conditia dezvoltarii ascultarii adevarate este libertatea. Fara ea ascultarea este robie. Dar si fara ascultare libertatea este libertinism; este supunere fata de voia individuala, care imparte si. faramiteaza firea omeneasca. Fara eliberarea de voia individuala nu este posibil accesul la adevarata libertate, libertatea adevarata este libertatea ascultarii8. Este comuniunea libera cu izvorul vietii. Desavarsita contopire a ascultarii cu libertatea se infatiseaza in persoana lui Hristos. Identificarea voii firii omenesti a lui Hristos cu voia Sa dumnezeiasca este incadrarea ei in libertatea dumnezeiasca absoluta.

Ascultarea este fapta libera, exercitare a libertatii, dar si cale catre libertatea cea adevarata. Credinciosul alege liber ascultarea de Dumnezeu. Iar sporirea lui intru aceasta este sporire in adevarata libertate. Dumnezeu nu isi impune voia Sa omului, ci il cheama sa o primeasca liber si nesilit. Nici porunca data protoparintilor nu reprezinta o norma juridica restrictiva, ci un canon in vederea deprinderii libertatii si a maturizarii in ea. Insa omul a ignorat porunca lui Dumnezeu, s-a departat de El si s-a divinizat pe sine insusi. Ca urmare a alegerii acesteia a survenit moartea.

Pricinuitor al mortii nu este Dumnezeu, ci omul, care de voia sa a parasit izvorul vietii. Dumnezeu nu l-a pedepsit pe om in chip de razbunare, ci l-a lasat sa cunoasca urmarile neascultarii. Precum observa Sfantul Grigorie Palama, Dumnezeu nu a zis „”sa muriti in ziua in care veti manca”, ci „veti muri in ziua in care veti manca””, prevestind si neimpiedicand dreapta urmare a neascultarii. Prezentarea lui Dumnezeu ca legislator nemilos este lucrul diavolului; el este primul care L-a prezentat omului pe Dumnezeul iubirii ca stapan potrivnic, ce pretinde ascultare oarba in scopuri egoiste.

Aceasta primordiala „intrepunere” – de unde vine si numele incepatorului rautatii, al celui ce a savarsit-o mai intai – il asaza pe om intr-o perspectiva gresita in ceea ce priveste legatura lui cu Dumnezeu. Dumnezeu nu este privit ca parinte iubitor, care se ingrijeste cu dragoste de fapturile lui, ci ca stapan nemilos si tiran, doritor sa isi impuna voia si puterea sa. Acceptarea tezei acesteia si desconsiderarea iubirii lui Dumnezeu au dus la indepartarea (apostazia) de El si la moarte. Astfel, in vreme ce, partas de bunatatea lui Dumnezeu, omul era liber fata de puterea raului, dupa cadere s-a supus acestei stapaniri. Omul caderii actioneaza sub legatura stricaciunii si a mortii.

Ascultarea de Dumnezeu constituie conditia restaurarii spirituale a omului. Prin aceasta i se vindeca voia proprie si i se acorda cu voia dumnezeiasca. Credinciosul nu ispiteste voia lui Dumnezeu, nici nu cere sa inteleaga oportunitatea ei, ci o primeste, fiindca este voia Facatorului si Parintelui sau. Desigur acest fapt este anevoios, mai ales pentru omul societatii contemporane. Dar, totodata, este din ce in ce mai imperativ pentru terapia si restaurarea lui.

Calea ascultarii este calea smereniei. Prin ascultarea de voia lui Dumnezeu omul se intoarce la ordinea dumnezeiasca, pe care o parasise prin pacat. Astfel, ascultarea se preface din fapta morala in fapt ontologic. Prin ea, omul cel plasmuit „dupa chipul lui Dumnezeu” este repus in legatura cu arhetipul sau si devine partas vietii Lui vesnice. Se leapada de voia sa individuala, isi insuseste voia dumnezeiasca si zamisleste in sine viata dumnezeiasca.

Neascultarea lui Adam introduce stricaciunea in firea omeneasca. Stricaciunea aceasta s-a transmis la toti urmasii, facandu-i pacatosi. Ascultarea lui Hristos a vindecat firea omeneasca si a deschis calea spre libertatea cea adevarata, dar improprierea acestei vindecari necesita lupta si jertfa. Firea cazuta a omului se impotriveste voii dumnezeiesti. Omul ramane la voia sa si refuza voia lui Dumnezeu. Astfel ramane departe de harul Lui, caci acesta izvoraste din voia lui Dumnezeu. Cand, insa, se leapada de voia individuala si se supune voii dumnezeiesti, se deschide orizontului nesfarsit al acesteia si subiectul uman se largeste, devenind ipostas universal. Devine partas vietii dumnezeiesti, care pentru el este singura „viata proprie si dupa fire”.

Lepadarea desavarsita a voii individuale si conformarea cu voia lui Dumnezeu este imposibila omului pacatos. insa crestinul are premisele ce fac cu putinta aceasta conformare. Ascultarea crestinului se face esential ca ascultare in Hristos. Crestinul asculta de Hristos, participand astfel la ascultarea pe care El a aratat-o catre Dumnezeu-Tatal. Traieste ca madular al trupului lui Hristos si face voia dumnezeiasca voie a sa. Tot ceea ce s-a facut cu firea omeneasca a lui Hristos, se repeta si cu firea omeneasca a credinciosului, dupa masura in care acesta impreuna-lucreaza cu El. Precum El a avut voia Sa omeneasca absolut supusa voii Sale dumnezeiesti, tot asa si credinciosul isi supune voia sa voii dumnezeiesti. Aceasta se face prin tinerea neabatuta a poruncilor. Aici consta si lupta duhovniceasca a credinciosului, care este lupta de a ramane pe calea vietii.

Asadar, ascultarea de Dumnezeu nu se intelege ca o simpla conformare morala, ci ca raportare profund existentiala a credinciosului la El, care duce la eliberarea totala a voii omenesti si la unirea ei cu cea dumnezeiasca. Precum neascultarea nu se reduce la o indepartare morala de Dumnezeu, ci implica si instrainarea ontologica a omului si inrobirea lui de cel viclean, tot astfel nici ascultarea nu marcheaza o simpla schimbare morala, ci se extinde la nivelul ontologic, adica are statutul unui eveniment ontologic care duce la desavarsita innoire a firii omenesti si la libertatea cea in Hristos. De aceea, ascultarea crestina presupune totala lepadare de sine a credinciosului. Prin aceasta primeste harul lui Dumnezeu si participa la viata cea adevarata.

Ascultarea de Dumnezeu este o fapta a intelepciunii. Reprezinta fapta rationala prin excelenta, opusul irationalitatii neascultarii. in timp ce prin neascultare au venit in lume pacatul si moartea, prin ascultare sunt aduse in lume sfintenia si viata. Se vindeca firea omeneasca si i se redau sanatatea si frumusetea ei. Cand sufletul fara forma, aflat departe de Dumnezeu, se intoarce si asculta,de El – noteaza. Sfantul Ioan Gura-de-Aur – „leapada lipsa de forma si devine frumos”. Aceasta se vede in cazul lui Saul, dar si al fiecarui om care paraseste calea neascultarii si imbratiseaza ascultarea de Dumnezeu.

Morala lui Kant il cheama pe om, precum se stie, sa se supuna poruncii categorice a constiintei sale. Nu mai ramane loc ascultarii de Dumnezeu. Pentru Kant Dumnezeu si viata de dupa moarte trebuie sa existe pentru rasplatirea virtutii sau a rautatii. Omul il recunoaste pe Dumnezeu si ii accepta existenta ca pe un postulat al ordinii morale. Centrul si masura tuturor lucrurilor este omul. insa duhul Bisericii, in ceea ce priveste viata morala a omului si legatura lui cu Dumnezeu, este mult diferit. Dumnezeu este izvorul vietii si al binelui. Iar viata omului capata sens doar in relatie cu Dumnezeu si cu voia Lui.

In incercarea sa de a se justifica pe sine insusi, omul recurge adesea la criterii gresite. In modul acesta nu doar ca isi poate toci constiinta, dar si perverti, astfel incat sa creada ca se comporta corect, cand de fapt greseste sau chiar savarseste faradelege. De aceea, pe langa neincetata autocritica, omul are nevoie si de sfatul celorlalti. in special are nevoie de sfatul unui parinte duhovnicesc.

Credinciosul este chemat sa cerce neincetat „care este voia lui Dumnezeu, ce este bun si bineplacut si desavarsit”, in aceasta consta obiectul metaeticii, care examineaza -precum am spus – premisele primordiale ale eticii. Moralitatea nu cere doar smerenie si ascultare, ci si o continua „cercare” si cugetare. Lucruri care se obisnuiesc sau se considera de la sine intelese in viata cotidiana, adesea trebuie corectate sau complet revizuite. Tipizarea credintei crestine si caracterul conventional al vietii crestinilor umbresc curatia Evangheliei si submineaza ascultarea de voia lui Dumnezeu. Pe de alta parte, greutatile cotidianului nu trebuie percepute ca piedici, ci ca mijloace care contribuie la cautarea si constientizarea voii lui Dumnezeu. Greutatile acestea, chiar si cand zdrobesc incercarile credinciosului, il ajuta, fiindca il deprind cu rabdarea si cu ascultarea de voia dumnezeiasca. In fine, ascultarea reprezinta cea mai importanta virtute din viata monahala. Temelia sporirii duhovnicesti si a desavarsirii monahului este ascultarea de parintele duhovnicesc. Acelasi lucru este valabil si pentru credinciosul din lume. insa aici ascultarea nu este impusa de vreun vot sau ‘fagaduinta speciala, cum se face in monahism. Astfel, ascultarea mireanului, care este totdeauna inteleasa ca ascultare de voia lui Dumnezeu, nu se poate identifica la modul absolut cu ascultarea monahului. Desigur, nu exista o ascultare dubla, adica una pentru calugari si alta pentru mireni. Exista, insa, o dubla metodologie: metodologia ascultarii monastice si metodologia ascultarii mirenesti. De aceea, aplicarea metodologiei monastice in exercitarea ascultarii mirenilor poate crea serioase probleme spirituale.

Viata sociala a monahilor se manifesta in principal la nivelul relatiilor personale cu raportare directa la parintele duhovnicesc, care poate fi intrebat si poate da sfaturi pentru toate amanuntele vietii cotidiene. Cand insa aceasta practica este transferata in viata mirenilor, poate duce lesne la lipsa de curaj, dependenta, lipsa de libertate si fobie fata de societate.

Este gresit ca metodologia monahismului sa se transfere in familia care traieste in lume. Aici ascultarea de duhovnic trebuie sa se armonizeze cu ascultarea copiilor de parinti, a sotilor unul de altul etc. Dar si invers, este gresit ca metodologia mirenilor sa se transfere in manastiri, caci e firesc sa provoace laxitate sau tulburare. Confuzia acestor doua metodologii este periculoasa si trebuie cu orice chip evitata. Pe de alta parte, exista si anumite elemente in metodologia monahismului – precum tinerea canonului monahal de citire si meditare a textelor sfinte, de rugaciune si asceza trupeasca -care pot inspira sau, folosite printr-o aplicare analoaga, pot ajuta viata duhovniceasca a credinciosilor din lume. Dar si aceasta este bine sa se faca in colaborare cu parintele duhovnicesc.

Traditia ortodoxa ii acorda parintelui duhovnicesc o importanta deosebita. Iar pastrarea acestei traditii, fara falsificari sau abuzuri, este absolut necesara pentru cultivarea corecta a vietii duhovnicesti a credinciosilor, monahi sau mireni. Prin ascultarea de parintele duhovnicesc este combatuta voia individuala si este cultivata ascultarea de Dumnezeu. Astfel omul se elibereaza de duhul egoismului si se deschide iubirii lui Dumnezeu si a aproapelui.

Georgios Mantzaridis

sursa: crestinortodox.ro