Ne este teamă să vedem defectele noastre si fugim de sinele nostru

Deseori omul ia o atitudine de parcă ar fi în afara sinelui său, în afara relității sale.

Îi este teamă să pătrundă în lăuntrul său, îi este teamă să-și vadă sinele, îi este teamă să fie el însuși. Are un duh străin de sine.

Nu acceptă că greșește, nu acceptă că poate avea defecte, că poate avea slăbiciuni, că tebuie să se vindece, că Dumnezeu poate să-l vindece.

Nu se gândește să ceară ajutor și să facă și el strădaniile necesare.

Vrea doar să facă voia lui pentru a-și satisface sinele propriu.

Nu știu dacă cineva și-a văzut cu adevărat sinele și vrea să rămână în tovărășia acestuia?1 Ne este teamă. Ne este teamă să vedem rănile noastre, să vedem defectele noastre. Nu le vom putea suporta, pentru că acestea ne umilesc, acestea ne smeresc.

Celui care are dispoziția de a se smeri, de a se umili, de a merge mai jos decât îl duc neputințele lui, aceluia nu-i este teamă să vadă cine este sinele său.

Sfînta Isidora era ea însăși. De aceea își putea privi sinele fără să o deranjeze. Nimic nu o putea atinge, nimic nu o rănea. Toate erau pentru ea mărgăritare, diamante și cununi.

SUFLETUL MEU, TEMNIȚA MEA – Arh. Simeon Kraiopolous, Ed. Bizantină – 2009

sursa: Cristian Stavriu