Străin în noapte

Despre ortodoxie şi modernitate a curs destulă cerneală, atât din partea celor ce denunţă prompt ortodoxia creştină ca pe o piedică în calea înnoirilor, cât şi din partea teologilor care atrag atenţia doct, asupra modernităţii substanţiale a ortodoxiei creştine, ca actualitate a prezenţei divino-umane a lui Hristos în lume, ca realitate eclesială, îngerească, umană şi cosmică a uniunii ipostatice sau a întrupării istorice a Cuvântului. O meditaţie responsabilă asupra problemei din perspectiva realităţilor înconjurătoare ar duce, poate, la surprinzătoare concluzii chiar şi din partea acelora care, mulţumiţi de discursul lor, confundă de cele mai multe ori teologia cu balada.

Poate că nici o perioadă din an nu este mai prielnică pentru o meditaţie asupra modernităţii şi modernismului aşa cum este timpul sărbătorii Naşterii Domnului Iisus Hristos când, în confruntarea dintre icoană şi mall, cădem din ce în ce mai uşor pradă celui din urmă. În retorica plăcerilor şi a economiei de piaţă totul se vinde şi totul se cumpără, şi nici măcar nu ştim dacă marile „mall”-uri nu cumva livrează vrac şi suflete, conştiinţe, destine, aşadar oameni. „Totul este provizoriu, totul se cumpără. Omul este un produs ca şi celelalte, cu un termen de garanţie. Astăzi, reclama l-a înlocuit pe Dumnezeu” – spune un profesionist al advertising-ului, iar autorii de spot-uri publicitare nu se sfiesc să afirme cu cinism că „nu se adresează unor oameni fericiţi, pentru că oamenii fericiţi nu consumă. Suferinţa voastră îngraşă comerţul. În jargonul nostru, a fost botezată „decepţia post-cumpărare”. Vă trebuie de urgenţă un produs, dar, de îndată ce îl aveţi, vă trebuie altul. Hedonismul nu înseamnă umanism: este profit. Deviza lui? „Cheltuiesc, deci exist”. Dar, pentru a crea necesităţi, trebuie să aţâţăm gelozia, durerea, nesaţul: astea ne sunt muniţiile. Iar ţinta sunteţi voi” (Frédéric Beigbeder ).

Modernismul este cel care trece asemenea modei, în vreme ce modernitatea este cea care durează. Într-un sens slab, modern înseamnă ceea ce tocmai a sosit, „ultimul răcnet” dar şi, paradoxal, ceea ce imediat va trece, dacă nu cumva a şi trecut. Pentru creştinul autentic însă, adevărul, ca normă a mântuirii, se află în persoana lui Iisus Hristos (care va fi cu el până la sfârşitul zilelor), nu în lumea însăşi şi în cultura ei de obiecte ale dorinţei. Mădularele trupului lui Hristos – cei botezaţi – sunt cu El şi El se află în ei, în lumea Lui. Creştinii autentici par să nu fie ai lumii, de vreme ce sunt ai lui Hristos şi ai Bisericii Sale, iar numele de creştini şi-l trag din chiar numele Său. Modernitatea lor este una paradoxală. Pentru Ortodoxie, modernitatea înseamnă sincronie – sinteza dintre veşnic şi trecător; dar deodată înseamnă şi diacronie, căci cucereşte veacurile, contemporană tuturor vârstelor, deopotrivă veacului XXI ca şi veacului Părinţilor Apostolici. Fireşte, nimeni şi nimic nu poate fi contemporan cu Dumnezeul Veşnic, Atotstăpânitorul. În absolut şi în afara timpului Dumnezeu este coexistent numai cu El Însuşi. Şi totuşi aici este esenţialul sincroniei: înseamnă „a trăi în acelaşi timp cu altul”(Eusebiu de Cezareea) dar şi „cel care îşi petrece timpul cu altul” (Origen). Prin urmare, modern este cel care locuieşte împreună cu noi. Despre El se spune că „S-a sălăşluit între noi”. Sălăşluirea însă, e apanajul nomadului străin. Iar această sălăşluire îşi are un loc precis – „între noi”. Este, va fi, acum şi pururea şi în vecii vecilor. „Străinul” este contemporan aşadar, cu toate registrele timpului. Câţi ne mai gândim astăzi cu adevărat la condiţia pe care Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi-o asumă în actul Întrupării, ca pe un act de ascultare faţă de Dumnezeu Tatăl? La starea Lui ce nu poate fi înţeleasă şi nici descrisă în cuvinte. „Căci cine ar putea şti – spune Maxim Mărturisitorul – în ce fel Dumnezeu S-a făcut trup şi totuşi a rămas Dumnezeu şi cum rămânând Dumnezeu, El este om adevărat” (Ambigua). În pofida regulilor economiei de piaţă, Tainele se primesc, nu se cumpără. De aceea înainte de a începe colinda, colindătorii întreabă: „Primiţi cu colindul?”. Iar răspunsul, „primim” echivalează cu mărturisirea Tainei. Calendaristic, Biserica a aşezat Taina Naşterii între două „coperţi” ce poartă în biografia lor, fundamentale întâlniri cu eşantioane ale modernismului: Sf. Ierarh Nicolae (6 decembrie) şi Sf. Ioan Botezătorul (7 ianuarie). Aşadar, de o parte palma dată de, altminteri blândul, Nicolae, rafinatului sacerdot Arie, vinovat de mutilarea firii lui Hristos, iar pe de altă parte personalitatea de o forţă copleşitoare a ascetului Înaintemergător care denunţă frust, fără înconjur, gravele derapaje morale ale conducătorului politic. În cuprinsul de necuprins dintre aceste „coperţi” poate fi aflată esenţa tensiunii vieţii creştine. Membru al Bisericii fiind prin Taina Botezului, chiar înainte de deveni membru al Cetăţii, creştinul este un „străin” care se lasă locuit de Hristos şi locuieşte în Hristos. Mărturisirea politică a celui botezat nu are nimic în comun nici cu moda partidelor şi nici cu cea a tendinţelor. Creştinul modern sesizează timpul prielnic al mărturisirii vremilor ce stau să vină. Pe de-o parte el „desconspiră” transcendenţa lui Hristos în această lume, iar pe de altă parte el semnalează anacronismul acestor timpuri. Taina Naşterii trebuie primită în această tensiune a trezviei şi a discernământului, străine de lălăiala colindelor de ţambal, a liotei de îngeraşi şi moşi din zaharicale, ori de făgăduinţele ipocrite ale puternicilor zilei despre o lume curată pe care ei înşişi o mânjesc înainte de toate cu mizeria lor morală! Numai că şi aici ne confruntăm cu un paradox. Modernitatea pe care ne-o propune Hristos nu este una a judecăţilor intransigente. Prin urmare, există toate şansele ca, la o adică, să-l aflăm pe „străinul” Hristos nu (numai) în mijlocul celor pioşi, ci exact acolo unde ne-am aştepta mai puţin şi unde urgenţele clipei o cer: cercetând grabnic pe chiar patronul de mall ce-şi numără mulţumit câştigul din specula sufletelor, pe politicianul prins în hăţişul minciunilor zilei, ori coborând între femeile străzii care îşi arată nurii îngheţaţi de sub sumare costume de crăciuniţe! Pentru că, oricât ar părea de scandalos, Hristos se suie pe cruce chiar şi pentru cei care îl răstignesc, pentru ipocriţi şi pentru trădători, pentru oamenii mincinoşi ai puterii, pentru torţionari şi pentru lichele, nu doar pentru cei torturaţi, păcăliţi, minţiţi ori aflaţi în suferinţă. Modernitatea pe care ne-o arată este una plină de înţelegere, de compasiune şi de respect. Pentru cei ce cred dar şi pentru cei care nu cred. Încă. Deşi cu noi, ori locuind în noi, Hristos rămâne încă şi astăzi un străin în noapte. O modernitate de atins.

Sursa: Ferestre în pridvor