Cultul goliciunii

Educatia de sine capata importanta si cand vorbim de cultul goliciunii care tinde astazi sa se furiseze in viata sub tot felul de nume frumoase si de pretexte artistice. In cele ce urmeaza luam apararea tuturor exagerarilor savarsite in problema aceasta de cativa avocati ai moralitatii. Pentru noi e vorba de o chestiune de principiu pe care o vom trata tocmai din punctul de vedere artistic. Arta de astazi duce o lupta inversunata pentru dreptul ei de a infatisa frumusetea trupului omenesc. Se spune: corpul omenesc gol nu-i un nor sau o stanca spre care sa nu ne atraga alt interes decat al placerii estetice.

Formele unui trup dezbracat atata dorinte care imbie sexele la impreunare. Imboldul sexual este destul de poruncitor si fara aceasta atatare. De aceea, la aceste privelisti, spiritul omului nu se simte inaltat si izbavit, ci readus la atarnarea senzuala. Aceasta atarnare se accentueaza indeosebi cand arta infatiseaza numai forme si gratii desavarsite, ceea ce da omului filtrul lui Faust, acea iluzie senzuala incordata care face sa vada o Elena in orice femeie.

Oare poate arta sa nesocoteasca aceste efecte si sa strige in numele libertatii de creatie: „Pentru cel curat toate sunt curate”. Traiasca frumusetea! Sa uite ca, din nenorocire, sunt foarte putini oameni curati si hotarati, ca, in realitate, cei mai multi nu se simt la vederea frumusetii femeiesti, goale, nici inaltati nici potoliti, ci atrasi si atatati spre inchipuiri murdare?

S-ar putea ca atare creatii sa le interzica nu legea sau politia, ci chibzuinta asupra obarsiei si intelesului mai adanc al intregii sale chemari, asa cum reiese din operele de gen?

Sa cercetam problema din acest punct de vedere. E un adevar banal ca arta nu trebuie sa fie o simpla fotografie a realitatii. In ce consta insa acest adaos al oricarei arte? Mai intai intr-un adaos al artistului insusi, care priveste realitatea. El este mai mult decat un aparat fotografic, mai mult, de asemenea, decat o fiinta sexuala pofticioasa: el traieste plin de sensibilitate cu toate fapturile, ia parte la toata tragedia si maretia omului, ba inca le poarta in sine pe amandoua mai adanc decat noi.

Tocmai de aceea el poate si trebuie sa exprime zbuciumul vietii, sa traduca lumea sufleteasca in lumea materiala si sa rosteasca superioritatea personalitatii asupra materiei. Darul sau propriu e ca stie sa patrunda realitatile vietii externe cu realitatile lumii interne. Tot ce e pieritor ajunge numai o icoana; exteriorul depune marturie pentru interior. Numai astfel satisface intreaga realitate din el. Caci nu numai viata, ci si durerea vietii, precum si biruinta asupra vietii, fac parte din viata. Si nu numai frumusetea ci si suferinta demonica ce starneste, cum si biruinta asupra-i face parte din infatisarea frumusetii pentru artistul intr-adevar mare, care traieste in tot si creeaza din tot: altfel decat hartia fotografica unde se inregistreaza numai lumea externa.

Tocmai fiindca adevaratul artist creeaza in acest inteles si de la asa adancime, nu este cu neputinta sa priveasca frumusetea in toata goliciunea ei fara sa ia parte intr-o masura inalta la tragedia ce ea starneste in sufletul omului. Aceste experiente si realitati launtnce le va da la iveala bogatia lui fata de goliciune: va umbri goliciunea ori o va spiritualiza in asa chip imbiband-o cu nazuintele mai inalte ale omului, incat nu va mai atata si robi, ci va domoli si izbavi. Aici este acel adaos al artistului.

Daca intelegem culmea artei in acest chip, atunci infatisarea goliciunii vine pe planul din urma al creatiei artistice, deoarece omul dezbracat exprima numai materia, Adevaratul artist insa sfinteste, ca prin invelirea goliciunii sa ridice pe om deasupra naturii. Nu e deci o intamplare ca arta greaca in culmea ei, cum se vadeste in stralucitele frize al Panteonului, prefera in locul goliciunii trupurile imbracate.

Cand adevaratul artist infatiseaza goliciunea, o face numai in intelesul de mai sus, al celei mai adanci spiritualizari, in goliciune simte el insusi pe demon, se lupta cu demonul acesta si nu numai lupta, ci si biruinta o traieste mai cu patima decat noi. De aceea, infatisarea goliciunii este la dansul pururi un moment de triumf care povesteste biruinta spiritului asupra carnii Statuile din epoca de glorie a artei grecesti nu sunt numai oameni dezbracati cu acel aer searbad si fara spiritualitate, cum ii infatiseaza cei mai multi moderni.

Dimpotriva, pe trupul gol pluteste un aer divin, care arata echilibrul sufletesc fata de puterea corpului. Chiar capul Venerei din Milo nu este simplul cap al unei femei frumoase, ci trupul este mai mult simbolul si templul unei nobleti divine care graieste prin trasaturile fetei; izvorat din nazuinta spirituala a omului domoleste toate cele trupesti si supune zeilor pe demoni. Exact in acelasi spirit a infatisat si Michelangclo goliciunea. Figurile lui feminine nu sunt modele, nu sunt atat reproduceri ale trupului, cat infatisari ale puterilor sufletesti care ne dau stapanire asupra trupului. El faureste chipuri transfigurate: pune goliciunea in cadrul unei infatisari sublime care imbina sensibilul cu lumea suprasensibila.

Chiar la Tizian nu putem spune ca trupurile goale sunt asa de pamantesti. incat vorbesc omului senzual si ii atata. Pofta trupeasca e intregita de un aer al figurilor, de o intrebare, de un simtamant care porneste din lumea sufleteasca si care e alta decat lumea imboldurilor naturii.

Daca privim in acest chip cultul modern pentru goliciune, vom sti sa-l judecam nu numai din punct de vedere moral, ci mai ales din punctul de vedere al adevaratei arte. Nepasarea acesteia fata de efectele injositoare ale goliciunii nu este semnul unei adevarate si simple straduinte artistice, ci un semn ca nu sunt mari personalitati artistice. Acestea, prin exprimarea intregii mizerii a omenirii, traiesc in sufletul lor tragedia dualismului omenesc, enigma sfinxului si, prin puterea lor intelectuala creatoare, se ridica pe culmi.

Aceasta iese limpede la iveala in rezerva cu care infatiseaza trupul gol sau in spiritualizarea ce-i harazesc. Dimpotriva acea arta care se leapada de interesele adanci ale sufletului, nu are putere sa sufle viata si suflet materiei: iti lipseste suflul creator care apartine chemarii dumnezeiesti a artei inalte. Drept incheiere, sa ne reamintim apoi in ce chip fatal aceasta expunere exagerata a frumusetii trupesti a omului te indeparteaza de tot ce are trainicie si valoare, de singurele lucruri ce pot sa innobileze frumusetea trupeasca.

Atare cult al trupului atata intreaga fantezie a barbatului, o umple de pretentii pe care viata nu le poate indeplini, care starnesc nesfarsit de multe grosolanii si tradari mari si mici si care se reazema totusi pe cele mai desarte iluzii, pe tot ce e mai trecator dintre toate lucrurile. De aceea, cultul exagerat al formelor femeii, venit de curand din America sub tot felul de forme inselatoare si propovaduit ca o religie curata si mandra, este o primejdie pentru orice cultura mai inalta.

Multe femei pure care nevinovate si fara experienta vietii, saluta sau imita aceste lucruri, habar n-au ca invoca niste duhuri care ar putea nimici propria lor viata sau pe a celor dragi lor. Ar trebui, apoi, sa ne dam seama ca multe gusturi privitoare la frumusetea trupului nu sunt de natura curat-estetica, ci de obarsie sexuala, ca prin urmare, izvorasc inconstient din pretuirea si multumirea imboldului spetei. Nici nu stim cat de mult judecata noastra sexuala inraureste parerile noastre estetice. Fanaticilor frumusetilor trupului le recomandam capitolul din Schopenhauer: „Metafizica iubirii sexuale”.

Ca incheiere, inca un raspuns dat celor care propovaduiesc cultul goliciunii spre a releva, cu drept cuvant, ca orice vesmant numai pe jumatate are o inraurire si mai atatatoare decat natura cu desavarsire goala: aceasta distruge cel putin iluziile exagerate ale fanteziei. Uitam insa ca nu e nevoie sa incurajezi destrabalarea simpla sub cuvant ca cea rafinata e si mai rea. Pe taramul acesta, amagirea de sine a ajuns la moda.

In lumea barbateasca sunt prea putini care sa-si fi facut educatia in asa chip si sa se fi izbavit asa de mult de dictatura sexuala, incat goliciunea expusa sa nu le mai tulbure simturile. Aceasta tulburare e cuprinsa nereusit in planurile naturii, care cauta pururea sa imbie la propagare, in planul unei educatii adevarate, se cuprinde insa pe taramul sexual’, concentrarea in locul risipei.

De aceea, omul care nazuieste mai sus, nu poate lupta numai impotriva sumedeniei de atatari senzuale, ci va cauta si sa imputineze si sa inlature prilejurile de atatare. Pentru acest cuvant, orice imbracaminte tinde – mai putin, daca e menita pentru lumea galanta, mai mult, daca e pentru lumea culta – sa acopere corpul cu demnitate si gratie, nu sa-l expuna privirilor.

Aceasta corespunde si cu simtul de rusine, azi, asa de nebagat in seama si care are functia importanta sa ne apere viata sexuala de iscodiri indraznete si de pofte atatatoare si sa ne fereasca de supraatatan si de risipa. Cine nu intelege acestea sa inceteze cel putin a se mai lafai cu „senzualitatea-i sanatoasa”, caci paseste spre adevarata decadere care se manifesta pururea in tocirea marilor instincte de conservare a vietii, iar in locul reculegerii si al lepadarii de sine introneaza lacomia si vartejul momentului.

In sfarsit, toata cochetaria moderna nu e altceva decat un semn trist, atat de lipsa fundamentala de modestie cu care omul de astazi se imbata si se incanta de propria-i persoana, cat si de decaderea si superficialitatea artei care face din corp centrul sau, fiindca spiritu-i scapa. Nu putem sa inchidem ochii inaintea faptului ca plastica moderna – cu exceptii aproape de nebagat in seama nu-i decat o expunere tendentioasa a goliciunii: vezi foarte lamurit ca ideea serveste numai sa motiveze dezbracarea, in timp ce in arta adevarata, trupul sta in serviciul unui mare eveniment sufletesc si oarecum sfintit si invesmantat de acesta.

Dr. Fr. Forster

sursa: crestinortodox.ro