Pe cine pedepseste Dumnezeu?
Pe cine pedepseste Dumnezeu? Este o intrebare care pe cei mai multi dintre noi i-a framantat cel putin o data in viata. Iar duminica vom auzi pericopa evanghelica in care Hristos vindeca un orb din nastere, pe cand ucenicii Il intreaba: „Cine a pacatuit: acesta sau parintii lui, de s-a nascut orb?” (Ioan 9,2).
Precum ucenicii Mantuitorului si noi am gandit de multe ori, ca ceea ce ni se intampla (sau se intampla fratelui nostru) este o pedeapsa de la Dumnezeu. Deci se naste intrebarea: „Pedepseste Domnul?” sau „Pe cine pedepseste Dumnezeu?”…
PE NIMENI !!! Cred si marturisesc ca nu m-am simtit niciodata pedepsit, ci intotdeuna afirmatia ca avem un Dumnezeu aspru si pedepsitor ma irita. Spun aceasta deoarece langa pedeapsa ce ni se pare ca ne-a trimis-o, pun imaginea Mantuitorului pe cruce. Imi pastrez in inima gandul ca eu ar fi trebuit sa fiu rastignit, nicidecum El. Caci daca ar fi asa, la fiecare pacat al nostru (stiut si nestiut) am fi fost sanctionati fara drept de recurs! Iar un Dumnezeu care este razbunator nu se poate jertfi!
Credem, slujim si marturisim iubirea Lui, atat cat ne este dezvaluita. In loc sa ramanem insa la bucuria Invierii si in credinta plina de iubire, ne modelam putina credinta amestecandu-o cu convingeri, superstitii, atentionari, zvonuri ce cu trecerea vremii se inradacineaza in „bobul de mustar” pe care fiecare din noi ar trebui sa-l aiba.
In Vechiul Testament exista cuvantul Domnului care zice: „Cel ce vina parintilor o da pe seama copiilor pana la al treilea si al patrulea neam…” (Iesire 20, 5). Poate de aceea s-a pastrat in traditiile credintei ideea de pedeapsa – cu toate ca sunt convins ca acest canon nu este altceva decat o frana pe care o pune Dumnezeu parintilor pentru a nu mai pacatui mult si a trai ca model pentru copii, deoarece vor mosteni copiii pacatul lor – dar daca vom citi versetul pana la capat vom vedea cat de gresit am inteles ce a vrut Domnul sa spuna, si continua: „…pentru cei ce ma urasc”. (aceeasi trimitere).
Asadar, exista intr-adevar o lege nevazuta a vietii precum si legile fizicii dupa care functioneaza universul in care traim. Asta insa nu inseamna ca punand niste limite Dumnezeu ne pedepseste pe noi! Noi singuri ne provocam verdictul sentintei prin calcarea legii, Domnul tace…
Sunt multe cazurile in care Domnul pedepseste in Vechiul Testament, dar de fiecare data era din cauza consecintelor care urmau dupa incalcarea Legii : incepand cu izgonirea din Rai, potopul lui Noe, Sodoma si Gomora, robia evreilor sub egipteni si multe altele. Totusi, tot in perioada Legii si a pedepselor, Manase regele iudeilor se ruga zicand: „…Insa nemasurata si neajunsa este si mila fagaduintei Tale, caci Tu esti Domnul Cel Preainalt, Bun, Indelung – rabdator si Mult – milostiv, Caruia II PARE RAU DE RAUTATILE oamenilor. Tu, Doamne, dupa multimea bunatatii Tale, ai fagaduit pocainta si iertare celor ce Ti-au gresit si, dupa multimea indurarilor Tale, ai hotarat pocainta pacatosilor spre mantuire…” (se citeste in perioada Postului Mare la Pavecernita mare). Ii pare rau Domnului…
Dumnezeu ca un Tata Mult-Iubitor ce a avut de zis- a zis, ce a avut de facut- a facut; acum asteapta ca si noi sa ne hotaram. Acum traim zile binecuvantate, caci ne aflam in perioada dupa Hristos si spune Sf. Ap. Pavel: „Nici o osanda nu este acum asupra celor ce sunt in Hristos Iisus” ( Romani 8,1). Pacatul si osanda le-a luat asupra Lui, noi ne izbavim prin credinta.
Din pacate insa nu strigam si noi catre Hristos pentru a ne vindeca de orbirea in care traim. Deslusim putin cate putin o particica din umbra prezentei Lui in viata noastra si credem ca am inaintat in duhovnicie; uitam intunericul in care ne delectam, crezand ca daca am invatat sa pasim noaptea obisnuindu-ne cu lipsa Luminii, suntem pe drumul cel bun.
Credinta este acea mana pe care ar trebui sa o intindem si noi pentru a ajunge la Lumina, ca si orbul…Ajuta-ne Doamne sa vedem!”
Arhim. Siluan Visan
sursa: crestinortodox.ro
