Rolul Sfintei Cruci în viaţa credincioşilor

„Vorbirea despre Cruce, spune Sfântul Apostol Pavel, pentru cei pieritori este nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (Corinteni 1, 18). Prezenţa sfinţitoare a crucii în viaţa noastră aduce cu sine binecuvântarea Stăpânului care de bunăvoie S-a lăsat răstignit pe lemnul ei pentru ca pe noi să ne ridice în locul de unde, prin lemnul pomului oprit, am fost odinioară alungaţi.

Semnul Sfintei Cruci defineşte expresia vizuală a unor realităţi pe care, mai înainte de toate, le poate semnifica. Ştim că nu numai Iisus a fost răstignit pe cruce. N-a fost El nici primul, nici ultimul. Chiar în acelaşi timp cu El au mai fost răstigniţi doi tâlhari. Ştim că până la Hristos crucea a fost socotită nu numai ca instrument de execuţie, ci şi ca obiect de batjocură. Atunci, cum se face că acest obiect de batjocură a devenit „puterea lui Dumnezeu”, cum zice Sfântul Apostol Pavel. Explicaţia este simplă: a devenit obiect de închinare pentru că pe ea a fost răstignit Fiul lui Dumnezeu. Şi pentru că El a înviat. Aşa a transformat El crucea din semn al morţii şi al batjocurii în semn al învierii, în semn al biruinţei asupra morţii.

Definirea identităţii prin cruce

Întrucât pe ea s-a jertfit Fiul lui Dumnezeu, crucea a devenit emblema creştinismului, semnul lui Hristos şi semnul solidarizării noastre cu El, semnificând identitatea noastră creştină. Cel care îşi face cruce pe dată îşi mărturiseşte identitatea, ca şi cum ar spune prin cuvinte: „Eu sunt creştin”. În vechime, când se întâlneau creştinii, în lumea păgână, care i-a prigonit până în secolul IV, şi trebuiau să se recunoască între ei, foloseau ca parolă semnul crucii, pe care îl desenau cu bastonul pe nisip sau îşi făceau semnul crucii cu limba în cerul gurii. Această pecetluire aducea pe creştin în ordinea divină, câmpul sacru, în Împărăţia lui Dumnezeu. Pentru relevanţa acestui aspect, aduc în actualitate o veche tradiţie care se mai păstra în satul meu. Atunci când se năştea un copil, mama şi toţi ai casei îl priveau cu un fel de teamă misterioasă, aproape că ezitau să-l atingă înainte de a fi botezat şi însemnat cu semnul crucii. De aceea ei aşteptau cu mare nerăbdare să treacă sorocul de 40 de zile, după care îl botezau negreşit, fără amânare. Rămas nebotezat, acel prunc era socotit în afara rânduielilor fireşti, un fel de străin, pentru că era în afara sacrului, la dispoziţia duhurilor rele. Botezul îl abilitează pentru bine, îl umanizează, îl pogoară pe pământ, îi dă un nume şi o cruce. Cu alte cuvinte, semnul crucii este şi o reînnoire periodică a botezului.

Prin semnul crucii intrăm în curtea interioară a Bisericii, a Ortodoxiei, în care fiecare îşi declină identitatea: îşi face cruce. Când trecem prin faţa unei biserici, când auzim clopotul sau toaca, când trecem pe lângă un cortegiu funerar, când tună şi când fulgeră, când plouă cu grindină, când ne aşezăm la masă, când ne sculăm de la masă, când începem lucrul, când plecăm într-o călătorie, când ni se vorbeşte de nenorocirea cuiva, noi, creştinii, ne facem semnul crucii. Semn că aparţinem unui destin în care sacrul, câmpul sfinţeniei, ne ocroteşte.

Semnul Sfintei Cruci în rânduiala liturgică

Prin însemnarea cu semnul Sfintei Cruci în biserică, la slujbă, credinciosul, dacă este mirean, are sentimentul că participă şi el, organic, ca oficiant la actul sfânt. El însoţeşte cuvintele preotului şi pe cele ale arhiereului şi prin însemnarea cu semnul crucii la momentele cele mai importante. Când preotul se roagă, să zicem pentru oraşul sau ţara noastră, toţi cei prezenţi se înscriu imediat în rugăciune, prin semnul crucii, şi se simt ca şi cum au rostit-o ei.

Când preotul face asupra lor semnul crucii cu mâna, sau cu o cruce, cei prezenţi se înseninează automat şi ei cu semnul crucii, ca şi cum ar prinde-o din zborul în care o trimite cel ce oficiază şi şi-ar însuşi-o pentru fiecare dintre ei. Când preotul îşi face el însuşi cruce în diverse momente, credincioşii îl invită imediat ca şi când ar vrea să-l ajute în rugăciunea lui interioară sau în cea rostită. Când trece pe lângă o biserică, credinciosul se opreşte şi îşi face semnul crucii. Prin această mărturie, el arată mai departe că rânduiala creştină trebuie respectată cu stricteţe. Căci cum poţi să treci pe lângă Dumnezeu fără să-l saluţi? – se întreba părintele Teofil. E scris asta în vreo carte? E vreo poruncă biblică?

Nu, nici vorbă. E o problemă de cuviinţă creştină, de bun-simţ: Să-l saluţi pe Dumnezeu când treci prin faţa casei Lui. Până la urmă, credinciosul ortodox face acest lucru nu pentru că e ortodox, ci pentru că aşa simte el ca om că e normal să facă atunci când trece pe lângă locul, pe lângă edificiul în care ştie el că locuieşte Dumnezeu.

Creştinul ştie că lui Dumnezeu i se poate închina pretutindeni. Ştie însă foarte bine că există un loc în care Dumnezeu stă şi aşteaptă. Acel loc e Biserica în care Mântuitorul este prezent în chip real la fiecare slujire a Sfintei Liturghii.

Îndumnezeirea prin cruce

Când ne însemnăm la frunte, cerem lui Dumnezeu ajutor pentru mintea noastră, pentru luminarea gândurilor noastre. Gândirea corectă, limpede, sinceră este condiţia primordială a corectitudinii faptelor noastre. Gândirea pătrunsă de credinţă e semnul acceptării criteriilor de sus, adică a orientării noastre potrivit poruncilor divine. De aceea punem cele trei degete, în numele Sfintei Treimi, mai întâi la frunte. Le punem apoi la piept, cerând lui Dumnezeu să ne dea inimă bună sau, cum spune Sfântul Apostol Pavel, să ne dea „simţirea lui Hristos” şi, bineînţeles, sănătatea trupului. Le punem apoi la umeri, ca să cerem lui Dumnezeu să ne întărească braţele pentru a putea câştiga prin muncă pâinea cea de toate zilele şi pentru a ne agonisi toate cele de trebuinţă vieţii. În felul acesta ne simţim mintea, inima şi braţele, gândirea, simţirea şi puterea lor sub ocrotire divină.

Cât despre cele patru braţe ale crucii, acestea simbolizează cele patru unghiuri sau cele patru zări ale pământului. Biserica creştină fiind universală, însăşi zidirea ei în forma semnului crucii ne arată că prin ea este vie şi lucrătoare jertfa cea de pe cruce a Mântuitorului Hristos, iar Biserica devine astfel o nesfârşită cruce întinsă peste veacuri şi locuri, prin care devine cu putinţă comuniunea oamenilor cu Dumnezeu.

Dobândirea Împărăţiei cereşti prin Sfânta Cruce

Ori de câte ori vedem crucea şi ne însemnăm cu ea, trebuie să ne aducem aminte de Învierea Mântuitorului Iisus şi de învierea noastră. Crucea este mai mult decât un semn şi decât un simbol. Semnul şi gestul închinării reprezintă mărturia unei stări de suflet, a unei stări de minte, a unei clipe de viaţă. E sinteza cea mai scurtă cu putinţă a unui sistem de gândire şi de plasare în univers, în viaţă şi în moarte.

„Crucii Tale ne închinăm Hristoase şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim”, este cântarea cu caracter de imn pe care o rostim noi la toate sărbătorile dedicate Sfintei Cruci. Este în această rostire un tâlc profund al asumării crucii de către noi toţi. Nu este o asumare în disperare sau resemnare, ci este o asumare în speranţă. În speranţa Învierii.

Semnul Crucii ne duce cu gândul că, de fapt, nu crucea e ultima, ci Învierea! În această perspectivă, asumarea senină a crucii nu este un act de laşitate, ci actul ultimului curaj, al ultimei îndrăzneli, cu ochii spre bucuria Învierii. Amin!

sursa: ziarullumina.ro