Paza simtului tactil si pipairea

Cele cinci simturi ale trupului – vazul, auzul, mirosul, gustul si tactilul – au fost date omului, mai intai, pentru a se putea impartasi de bunatatea darurilor lui Dumnezeu, iar prin aceasta sa-L cunoasca pe El, care atat de mult isi iubeste faptura, iar abia apoi, pentru ca trupul, care este material, sa poata sa dobandeasca, prin ele, hrana, crestere si viata.

Mintea trebuie sa fie atintita neincetat spre Dumnezeu, iar fiecare simt trebuie sa devina un receptor al iubirii Lui celei fara de margini. Daca si numai pentru o clipa mintea inceteaza de a mai privi spre Dumnezeu, organele simturilor se reped cu mare iuteala la lucrurile din jur si, tarand mintea prin priviri patimase, prin cuvinte de necinste si prin toata necuratia poftelor, se intorc inapoi si le baga pe toate in suflet, facandu-l pe acesta plin de toate chipurile cele urate.

Simtul tactil

Simtul tactil este acel simt prin care creierul primeste informatii privind mediul, prin contact cutanat direct. Receptorii simtului tactil sunt corpusculii tactili, adica minuscule organe senzoriale situate in piele, sub epiderm. Acesti receptori transmit informatiile primite, transformate in impulsuri nervoase, catre creier, printr-o retea de neuroni.

Paza simtului tactil si pipairea

Chiar daca acest simt lucreaza mai ales prin maini, el cuprinde tot trupul, astfel incat toate partile acestuia se dovedesc a fi organe ale pipairii. Daca lucrarea celorlalte organe ale simturilor este fugara, aratandu-se a fi mai departata de fapta pacatului, pipairea, insa, este cea mai apropiata de pacat, fiind numita „inceputul si temelia faptei”.

In aceasta privinta, Sfantul Nicodim Aghioritul, spune: „Sa te pazesti cu multa grija de pipairile cele moi, pe care le fac mainile, caci simtirea ce se naste din acest organ al simturilor este cea mai trupeasca si, de aceea, cea mai atatatoare spre pacat.” Tot asa, Sfantul Ioan Scararul, spune: „Prin pipaire, se poate sa se intineze cineva, caci nimic nu este mai greu decat simtirea aceasta.”

La randul sau, Sfantul Grigorie de Nyssa, in talcuirea facuta la „Cantarea Cantarilor”, spune: „Trandafir mirositor este pipairea, organ robit si orb al simturilor, care a fost facut poate numai pentru orbi.” Adica, se cade a ne folosi de pipaire doar atunci cand celelalte simturi nu ne pot ajuta. Astfel, vazand un fier scos din foc, nu mai este nevoie sa il atingem, spre a ne convinge ca este fierbinte.

Pipairea trupului si spalarea

Pentru aceasta, spre a ne feri de ispitire si de aprinderea poftelor, Sfintii Parinti ne indeamna sa nu ne atingem de un alt trup, fara de vreo nevoie anume. Mai mult, ei ne indeamna ca nici macar de trupul nostru nu se cade a ne atinge, putand starni usor focul patimilor, mai ales atunci cand suntem tineri.

Pentru feciorie (intreaga-intelepciune) si smerenie, Sfantul Isaac Sirul, spune: „Cand esti intru nevoile cele firesti ale trupului, sa te cucernicesti spre ingerul care te pazeste, caci feciorelnic este nu cel ce si-a pazit trupul neintinat de impreunare, ci cel care se sfieste de sine insusi, cand se afla singur.” Pana acolo, deci, trebuie sa ajunga smerenia, incat nici spre propriul trup sa nu caute cineva fara de rost, deoarece, din curiozitate sau din ispitire proprie, se poate cadea mai usor in pacat.

La randul sau, Sfantul Diadoh al Foticeii, indeamna la trezvie si in ceea ce priveste spalarea, adica sa nu fie facuta fara rost: „A se departa de scaldatoare, barbatesc si prea intelept lucru este, ca nici nu afemeiaza trupul nostru umezeala cea dezmierdatoare, nici nu ne aduce aminte de goliciunea lipsita de slava a lui Adam, ca sa ne ingrijim de frunzele aceluia, spre a acoperi a doua pricina a rusinii; mai ales noi, care suntem datori sa ne unim, prin curatia trupului nostru, cu frumusetea intelepciunii.” Acest lucru se potriveste si acelora care obisnuiesc sa se imbaieze incontinuu, fara vreo nevoie reala, ci pentru dezmierdare sau mandrie.

Asternut tare, iar nu pat moale

Pe langa acestea, Sfantul Nicodim Aghioritul adauga, zicand: „Paturile cele moi si saltelele umplute cu pene se cuvine sa le lepezi de la tine, ca pe unele ce sunt pricini de vatamare sufleteasca tuturor, atat batranilor, cat mai ales tinerilor, caci ele inmoaie trupul, il scufunda intr-un ocean de somn si il infierbinta peste masura, pricinuindu-i prin aceasta focurile poftei.”

Patericul ne pune inainte urmatoarea pilda: „Un oarecare batran, fiind intrebat de un frate ce sa faca, pentru ca este razboit de patima curviei, i-a raspuns sa se pazeasca de multa mancare, de grairea de rau si de alte fapte care nasc o asemenea patima. Dar fratele, toate acestea pazindu-le, nu a aflat nici o vindecare patimii, ci, mergand adeseori la batranul, il intreba acelasi lucru. Atunci, sculandu-se acel batran, a venit la chilia fratelui si, vazand patul cel gros, unde dormea acela, a zis: „O, iata! Aceasta este pricina razboiului tau, frate!” Si de atunci, indepartand fratele asternutul cel moale, nu a mai fost luptat de duhul curviei.”

Trupul este mai de cinste decat biserica

Precum ne comportam in biserica, tot asa se cade sa ne comportam si in singuratate, caci, in iubirea Sa, Dumnezeu ne insoteste intotdeauna si pretutindeni. In acest sens, Sfantul Ioan Gura de Aur ne indeamna, zicand: „Noi, crestinii, sa ne rusinam de noi insine, cand ne-am afla intr-o casa incuiata, in singuratate sau in intunericul noptii. Pentru ca sfiala, strangerea si cucernicia, pe care le avem cand ne aflam intr-o dumnezeiasca biserica, se cade sa le avem si fata de noi insine, care suntem Biserica lui Dumnezeu si a darului Duhului Sfant, precum citim: „Caci noi suntem templu al Duhului celui viu” (II Corinteni 6, 16); „sau nu stiti ca trupul vostru este templu al Duhului Sfant, care este intru voi, pe care-L aveti de la Dumnezeu?” (I Corinteni 6, 19).”

Inca si mai mult, Sfantul Ioan Gura de Aur, arata ca trupul omului este mai de cinste decat cladirea bisericii, zicand: „Trupul nostru este cu mult mai cinstit si mai vrednic de cucernicie decat biserica, caci noi suntem insufletiti si cuvantatori, iar biserica este neinsufletita si necuvantatoare, si pentru noi a murit Hristos, iar nu pentru biserici. Pentru aceea, mai multa sfiala si rusine se cade sa pazim fata de noi insine si fata de trupul nostru, decat fata de biserica. Pentru aceasta, cel care ar indrazni sa strice sfanta Biserica a trupului sau, cu vreo fapta urata, este cu adevarat mai nelegiuit decat cel care ar surpa si ar prapadi cu totul biserica cea vestita a Sfintei Sofia sau vreo alta, mai marita si mai incuviintata decat aceasta.”

Teodor Danalache

sursa: crestinortodox.ro