Paza gustului

Cele cinci simturi ale trupului – vazul, auzul, mirosul, gustul si tactilul – au fost date omului, mai intai, pentru a se putea impartasi de bunatatea darurilor lui Dumnezeu, iar prin aceasta sa-L cunoasca pe El, care atat de mult isi iubeste faptura, iar abia apoi, pentru ca trupul, care este material, sa poata sa dobandeasca, prin ele, hrana, crestere si viata.

Mintea trebuie sa fie atintita neincetat spre Dumnezeu, iar fiecare simt trebuie sa devina un receptor al iubirii Lui celei fara de margini. Daca si numai pentru o clipa mintea inceteaza de a mai privi spre Dumnezeu, organele simturilor se reped cu mare iuteala la lucrurile din jur si, tarand mintea prin priviri patimase, prin cuvinte de necinste si prin toata necuratia poftelor, se intorc inapoi si le baga pe toate in suflet, facandu-l pe acesta plin de toate chipurile cele urate.

Nevoia de hrana si nevoia de gust

Mancarea si mancatul reprezinta unul dintre aspectele fundamentale ale vietii pe pamant. Atat oamenii, cat si plantele si animalele, sunt dependenti de hrana. Nevoia de hrana difera de la un organism la altul, fiecare avand sadita in sine masura cuvenita.

Cazand prada poftelor irationale, omul a ajuns sa traiasca din ce in ce mai nefiresc. Pentru multi oameni, alimentele, care trebuiau sa fie primite la vreme, cu masura si cu multumire adusa lui Dumnezeu, au ajuns un scop al vietii. In cazul acestora, nevoia de hrana s-a transformat intr-o nevoie de gust, ajungand astfel sa manance cu mult mai mult decat ar avea nevoie.

Cei care au ajuns robi pantecelui savarsesc mari pacate, cautand mancaruri cat mai alese si gustoase, in vreme ce semeni de-ai lor nu au nici macar hrana cea mai simpla. Peste acest lucru, din imbuibare, care este zidita pe „nevoia” de gusturi alese, se nasc cele mai murdare fapte, precum desfranarea, lenea si nemultumirea.

Dependenta de alimente gustoase

Deoarece oamenii au ajuns robiti de mancarea gustoasa, preferand-o intotdeauna in fata celei sanatoase, care nu poate tine intotdeauna pasul cu cea dintai, a fost posibila dezvoltarea unei adevarate industrii de aditivi alimentari, indulcitori si potentiatori de gust.

Pana nu demult, omul cunostea doar patru gusturi, si anume: dulce, sarat, acru si amar. De ceva vreme se vorbeste despre „al cincilea gust”, numit „umami”, cuvant de provenienta japoneza, care inseamna „delicios”. In spatele acestuia se afla „monoglutamatul de sodiu”, adica aditivul alimentar „E 621”, care a fost creat in anul 1908, in urma unor cercetari ale doctorului Kikunae Ikeda, din Tokyo, Japonia.

Glutamatul de sodiu (E621), glutamatul monopotasic (E622), diglutamatul de calciu (E623), glutamaul de amoniu (E624) si diglutamatul de magneziu (E625) nu actioneaza atat la nivelul gustului, cat la cel al creierului. Rolul glutamatului este acela de a da creierului impresia ca acel aliment este foarte gustos. Glutamatul de sodiu se gaseste atat in produsele procesate, de tipul supelor concentrate, sosurilor, mezelurilor, condimentelor si budincilor, cat si in cele naturale, cum sunt ciupercile, branzeturile, rosiile, drojdia si extractele vegetale.

Acesti aditivi alimentari perturba radical echilibrul dintre satietate si foame, precum si criteriile de selectare a alimentelor. Specialistii in alimentatie si nutritie afirma faptul ca glutamatul de sodiu se comporta ca un adevarat drog, creand foarte usor dependenta. Fiind un puternic neurotoxic, consumul lui pe termen lung poate declansa maladii precum Alzheimer, Parkinson si Huntington.

Raportarea gresita la alimente

A manca fara a multumi lui Dumnezeu, pentru sanatate si pentru hrana zilnica, este totuna cu a necinsti ajutorul lui Dumnezeu si binecuvantarea data de El fapturii, spre a creste si spre a da rod bun, la vreme potrivita. Primind ganduri patimase, socotim ca alimentele ni se cuvin si ca este firesc sa le avem la indemana.

Apoi, omul zilelor noastre a ajuns sa manance in cea mai mare graba, lipsind momentul mesei de atentia cuvenita. Graba impinge spre o desacralizare a mesei si a mancarii. Pentru aceasta, cand omul ajunge sa vada mancarea ca pe o prada, furata parca intre alte doua treburi ale zilei, atunci el nu mai are vreme sa gandeasca la aceasta, sa se bucure de rodul pamantului si de bunatatea lui Dumnezeu.

Nimeni, vreodata, nu a indemnat spre multa mancare, afara de diavol si de patimile sadite de acesta in omul lipsit de intelepciune. Multa mancare inrobeste mintea, facand trupul rob al imbuibarii si al bolilor, iar sufletul rob al desfranarii si al lenevirii.

De asemenea, mancand alimente nesanatoase (chimizate), care imbolnavesc trupul, omul savarseste un pacat impotriva Sfantului Duh. Despre valoarea trupului, Sfantul Apostol Pavel, spune: „Nu stiti, oare, ca voi sunteti templu al lui Dumnezeu si ca Duhul lui Dumnezeu locuieste in voi? De va strica cineva templul lui Dumnezeu, il va strica Dumnezeu pe el, pentru ca sfant este templul lui Dumnezeu, care sunteti voi” (I Corinteni 3, 16-17). Daca a distruge sufletul, supunandu-l poftelor diavolesti, este lucru vrednic de pedeapsa, este de condamnat si distrugerea trupului, prin alimente nesanatoase.

Pacat mare savarseste omul si atunci cand arunca mancarea, fie cea care ramane, fie care care nu e suficient de gustoasa. Acest lucru este vrednic de osanda, caci se face din prea-saturare si din pofta, trecand cu vedere pe cei saraci. Atunci cand Mantuitorul Iisus Hristos a inmultit cele cinci paini, mai pe urma, Apostolii au strans cosuri intregi de frimituri si resturi, spre a nu fi calcate in picioare.

Paza gustului si a pantecelui

Gura omului, prin limba ei, se poate asemana cu o prapastia mare, atat de adanca, incat oricata materie s-ar aruncat in ea, toata se scufunda si nu se poate umple vreodata. Astfel, limba poate cuprinde toate felurile de mancare pe care le scoate pamantul si marea, precum un vas fara de fund, care mereu se umple, dar neincetat ramane gol, precum spune Sfantul Grigorie de Nyssa.

Pentru aceasta, Sfantul Nicodim Aghioritul ne indeamna, zicand: „Sa inchizi in afara acestei usi mari a simturilor tale (gura si limba) mancarurile cele felurite. Afara cu mesele cele bogate, afara cu dresurile bucatarilor, afara desfatarile si imbuibarile! De ce oare s-au nascocit unele ca acestea? Intr-adevar, nu poti sa raspunzi ca pentru o nevoie si grja de neaparata trebuinta a trupului, ci doar pentru blestemata dulceata a gatlejului. Cine naste niste mancaruri felurite ca acestea? Intr-adevar, nu faptele bune, ci numai patimile si rautatile sufletului si ale trupului. Lacomia, nesatiul si imbuibarea sunt primii lor nepoti. Iata: betia, delirul, ingrasarea si alte boli. Mai mult decat atat: curvia si sodomia. Ca sa zic pe scurt, aproape toate patimile cele trupesti si nerationale, care se lucreaza sub pantece, sunt urmarile cele rele ale desfatarii gustului.”

Sfantul Grigorie de Nyssa, vorbind tot despre gust, spune: „Placerea gustului este maica tuturor relelor, caci indeletnicirea cea dimprejurul gatului (lacomia de mancare) este ca o radacina a pacatelor din viata, ca de aceasta atarna desfatarea, betia, desfranarea catre mancare, imbuibarea, petrecerile si pogorarea cea dobitoceasca si necuvantatoare la patimile necinstirii.”

Daca nu ar intra odihna lacomiei pantecelui in suflet, prin pofta neinfranata a limbii, nu ar cadea mintea in razboiul vrajmasului. Dupa imbuibare si betie vin toate celelalte patimi, precum spune Sfantul Apostol Pavel, care le insoteste: „Ziua, cu bun chip sa umblam, nu in ospete si in betii, nu intru curvii si intru fapte de rusine, nu intru pricire si pisma” (Romani 13, 13).

Desfatarea gustului si imbuibarea pantecelui indeparteaza pana si de la dreapta credinta, precum citim despre poporul ales: „S-a ingrasat Israel si s-a facut indaratnic; ingrasatu-s-a, ingrosatu-s-a si s-a umplut de grasime; a parasit pe Dumnezeu, Cel ce l-a facut si a dispretuit cetatea mantuirii sale” (Deuteronom 32, 15).

Apostolul Pavel vorbeste despre cei care au inlocuit inchinarea la Dumnezeu cu inchinarea la propriul pantece, pe care si l-au facut stapan: „Multi se poarta ca dusmani ai crucii lui Hristos. Sfarsitul acestora este pieirea. Pantecele este dumnezeul lor, iar marirea lor este intru rusinea lor, ca unii care au in gand cele pamantesti” (Filipeni 3, 18-19).

Referindu-se la trup, care este mai mic decat sufletul, Sfantul Vasile cel Mare, spune: „Ce ocrotesti pe cel mic, care pe urma se strica? Ce te ingrasi si te acoperi cu carne? Au nu stii ca pe cat iti faci trupul mai gros, cu atat mai grea temnita iti gatesti sufletului?”

Mancarea are trei randuieli, dupa cum arata Sfantul Grigorie Sinaitul: infranarea (atunci cand omul, vrand sa mai manance, se infraneaza si se scoala de la masa inca flamand); indestularea (atunci cand omul va manca de-ajuns); saturarea (atunci cand omul va manca pana ce se va satura).

Sfantul Vasile cel Mare nu ingaduie celor tineri nici saturarea, nici indestularea, ci doar infranarea, caci desfatarea ii vatama mai vartos pe cei tineri. In aceasta privinta, Sfantul Grigorie Teologul, spune: „Daca fiara trupului tanar este de la sine nedomolita si flamanda, oare ce salbaticie ia dupa ce se satura? Ce este trebuinta vapaii de mai multa materie, sau fiarei de mai indestulata hrana?”

Mantuitorul Iisus Hristos, propovaduind Imparatia lui Dumnezeu, ne-a spus: „Fericiti veti fi voi, care flamanziti acum, ca va veti satura. (…) Vai voua, celor ce sunteti satui acum, ca veti flamanzi” (Luca 6, 21, 25), pentru ca „Imparatia lui Dumnezeu nu este mancare si bautura, ci dreptate si pace si bucurie in Duhul Sfant”(Romani 14, 17).

Teodor Danalache

sursa: crestinortodox.ro