Distrugerea imaginilor

Am un citat pe bara laterală de la un articol mai vechi. E despre nevoia de a avea imagini bune şi pericolul care se află în distrugerea imaginilor sau în iconoclasm.

Trebuie să renunţăm la iconoclasm. În acest sens, ne-am opus noi înşine în mod inerent împotriva anumitor forţe în modernitate. Adevărul este eshatologic, adică se afla in viitor, dar credem deasemenea că această realitate a fost eshatologic întrupată în Hristos, Începutul şi Sfârşitul, Alpha şi Omega. Noi nu ne opunem viitorului când îmbrăţişâm Tradiţia pe care am primit-o. Noi imbratisăm viitorul care vine întru Adevăr, mai degrabă decât falsele utopii ale imaginaţiei omului modern.

Există un spirit ciudat al iconoclasmului (grecescul pentru distrugerea icoanelor) care apare acum şi de mai multe ori dealungul istoriei. Nu e vorba doar o scurtă perioadă din istoria bizantină în care Ortodoxia a rezistat cu succes ci de o manifestare ciudată a păcatului care are ca motor ispita că ar apăra imaginea lui Dumnezeu.

Iconoclaşti sunt la fel de mulţi ca şi anumite forme ale islamului sau anumite forme ale puritanismului. Unii dintre iconoclaşti îşi îndreaptă atenţia către tablouri sau statui, pe când alţi îşi orientează atenţia chiar către anumite icoane ideologice cum ar fi sărbătorirea unor zile şi sărbători. Acei creştini care se raliază împotriva datei Crăciunului aparţin unui astfel de grup de iconoclaşti.

Ce e neaşteptat pentru mine e că iconoclasmul a fost mereu urmat de revoluţii. Presupun că cei care distrug vechiul înlocuindu-l cu noul au o anumită dorinţă de a curaţa lucrurile. Astfel în timpul Revoluţiei culturale chineze cărţile, tablourile, vechii membri de facultate, şi multe alte persoane şi lucruri au devenit obiecte ala mişcării iconoclaste. Ca în toate revoluţiile, iconoclasmul distruge.

În istoria creştină când a apărut prima răbufnire a iconoclasmului a fost perioada care a şi dat numele acesta, în timpul Imperiului Bizantin. Ca şi celelalte reapariţii ale acestui spirit distrugător, icoanele în sine au fost distruse, iar cei care căutau să explice şi să le apere au devenit deasemenea subiecte ale distrugerii. Astfel avem martiri ai acestei erezii iconoclaste.

În timpul Reformei protestante iconoclasmul mergea cot la cot cu reforma teologică. Astfel că statuietele, moaştele, obiecte, toate au devenit ţinta distrugerilor (la fel ca şi oamenii).  Unele dintre aceste distrugeri au fost susţinute de stat (exact ca-n perioada iconoclastă). Logica iconoclasmului, nu poate fi mereu aplicată. Deşi în Reformă logica reformei a trecut de la distrugerea imaginilor la distrugerea statului (care era el însăşi o imagină stricată). În Germania rezultatul a fost Revolta Ţăranilor,  care a devenit aşa de periculoasă puterii încât chiar şi Martin Luther a trebuit s+o denunţe şi să binecuvinteze intervenţia sângeroasă a statului.

În Anglia Reforma care pornită de stat a rămas inconsistentă pentru mai mult de o sută de ani. În final, Reforma puritană (care a dus logica Reformei la următorul stadiu) a început să distrugă tablouri, să decapiteze regi, să-i exileze pe episcopi, să suprime sărbătorile, să elimine dansurile (care erau foarte distractive). Pentru zece ani Anglia a fost condusă de un dictator sângeros care a fost cel mai dur în activitatatea sa iconoclastă din toată istoria.

Una dintre dificultăţile iconoclasmului este atracţia faţă de ideea de Dumnezeu. Tablourile (imaginile) erau distruse pentru că erau considerate o ofensă adusă lui Dumnezeu. Şi nu numai imaginile, ci şi anumite idei au fost distruse (dând foc cărţilor şi celor care le-au scris). Există o “dreptate” aferentă acestei cauze care refuză să accepte orice altceva decât ascultarea completă.

Nu scriu despre iconoclasm complet pe dinafară (din exterior). L-am trăit, l-am simţit. Cel mai iconoclastic verset din Sfânta Scriptură pentru mine este:

Pentru că, deşi umblăm în trup, nu ne luptăm trupeşte.  Căci armele luptei noastre nu sunt trupeşti, ci puternice înaintea lui Dumnezeu, spre dărâmarea întăriturilor. Noi surpăm iscodirile minţii şi toată trufia care se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu şi tot gândul îl robim, spre ascultarea lui Hristos, şi gata suntem să pedepsim toată neascultarea, atunci când supunerea voastră va fi deplină.

Bineînţeles,  versetul se referă la gândurile păcătoase şi foloseşte imagini războinice (lucru comun Sfântului Pavel). Aceleaşi reprezentări aplicate guvernării statului (sau a Bisericii) pot fi foarte periculoase. Ele  pot fi folositoare-n viaţa duhovnicească, numai să fie bine direcţionate de un îndrumător adecvat.

Adevărul gol-goluţ a acestei probleme este că Dumnezeu e un creator de icoane. El L-a făcut primul pe om “după chipul şi asemănarea Sa”. Şi în devenirea sa ca om, omul este descris ca “chip al Dumnezeului nevăzut” (Col.1:15).  Acelaşi Dumnezeu care a dat porunca să nu ne facem chip cioplit, a poruncit şi facerea heruvimilor de pe Chivotul Legii, şi de asemenea chipul îngerilor ţesut pe cortina templului. A poruncit facerea şarpelui ridicat în pustie, care a adus vindecare tuturor celor care se uitau la el (o prefigurare a luI Hristos răstignit în Vechiul Testament).

De mai mult de 14 ani de când îl cunosc pe Arhiepiscopul DMITRI din Dallas (episcopul meu), l-am auzit avertizându-ne insistent că cel mai mare pericol în lumea modernă este atacul asupra omului ca şi  chip al lui Dumnezeu. Unica valoare a omului dată de Dumnezeu, şi cea mai certă este că Dumnezeu S-a făcut om ca să-l unească pe om cu Dumnezeu. Avem valoare datorită imaginii pe care o purtăm.

Există o anumită constrângere în oferirea unui privilegiu (onoare). Viaţa unui creştin ortodox presupune că ştim cum să ne închinăm lui Dumnezeu şi ce-I datorăm doar Lui, dar în acelaşi timp să ştim să onorăm acele lucruri care sunt onorabile fără să le oferim lor ceea ce aparţine numai lui Dumnezeu. E uşor să zici “să-i oferi lui Dumnezeu tot ce i se cuvine” dar asta contrazice scriptura în care ni se spune că “daţi deci tuturor cele ce sunteţi datori” (Romani 13:7) şi de asemenea Romani (12:10). Nu putem să-l slăvim pe Dumnezeu distrugând chiar chipul pe care El l-a creat (şi aici îi aşez şi pe sfinţi care nu pot fi ceea ce sunt decât prin harul lui Dumnezeu).

Asta e iconoclasmul, un duh de ură şi mânie. Fără el a distruge n-ar fi aşa uşor.  Dar astfel de duhuri nu aparţin lui Dumnezeu – deşi sunt uşor atribuite râvnei sau scuzate prin exuberanţă. Iconoclasmul nu e calea cea strâmtă, ci calea cea largă care duce la pieire. E uşor să spui că toate zilele sunt la fel şi că nici o zi nu poate fi considerată mai sfântă ca alta. E uşor să cercetăm originea fiecărei sărbători a Bisericii şi să spunem că unele au avut ca predecesor sărbători  păgâne. Sigur că a fost aşa, exact cum a avut fiecare om. Dacă Biserica a binecuvântat o zi şi a făcut-o să fie zi în care se sărbătoreşte o faptă a lui Hristos sau un eveniment din viaţa Lui, sau vreun sfânt al Bisericii, atunci acţionează sub autoritatea dată de Sfânta Scriptură (Matei 18:18).

Mai important, vom creşte mai mult în chipul lui Hristos imitându-I faptele şi învăţând să  construim decât să demolăm. Făcând loc mâniei şi duhului iconclast, în toate formele lui, nu a produs niciodată sfinţi – ci doar distrugere care a făcut loc la ceva şi mai nebunesc. Moştenirea noastră de cultură a distrugerii imaginii (o parte puternica a lumii puritane) este secularizarea – care acum ne umple cu imaginile sale. Dacă nu putem da o importanţă adecvată rolului imaginilor în Creştinism – rezultatul nu va fi dispariţia imaginilor -ci doar dominarea culturii imaginii şi o conformare subtilă cu lumea. Singura imagine care trebuie alungată este cea pe care o avem noi despre Dumnezeu. Noi nu sunterm El. Să ne închinăm lui Dumnezeu, să-I dăm slavă cui I se cuvine.

Sursa: Parintele Stephen