Taina mantuirii ce se descopera prin rugaciunea neincetata

Cum ne mantuim? Aceasta cuvioasa intrebare se naste in chip firesc in mintea fiecarui crestin, ca urmare a simtamantului de slabanogire si de stricaciune a firii omenesti si ca o ramasita a avantului catre adevar si dreptate sadit in ea dintru inceput.

Orice om care crede cat de cat in nemurire si in rasplata vietii vesnic se intalneste fara voia lui cu acest gand: cum sa te mantuiesti? Atunci isi ridica privirea spre cer. Intampinand greutati in dezlegarea problemei, el intreaba in aceasta privinta pe oamenii intelepti si priceputi, apoi citeste dupa indrumarile lor, cartile de povatuire duhovniceasca cu privire la mantuire, staruind sa implineasca fara nici o abatere, prin fapta, adevarurile si pravilele care le-a auzit si le-a citit.

El afla mai intai de conditiile mantuirii, care ii sunt puse in fata ca niste lucruri de trebuinta, si anume: o viata plina de evlavie, nevointele si ostenelile luate asupra noastra pentru o deplina jertfire de sine, care duc la infaptuirea virtutilor si la o neintrerupta implinire a tuturor poruncilor dumnezeiesti, care sunt o marturie a credintei noastre tari si nezdruncinate.

Mai departe i se spune ca toate aceste conditii de mantuire trebuie implinite – negresit – cu cea mai mare smerenie si, mai ales, toate deodata. Caci, asa cum toate faptele bune atarna una de alta, tot astfel trebuie sa se sprijine, sa se desavarseasca si sa se insufleteasca una pe alta, asemenea razelor care numai atunci isi revarsa puterea si scot la iveala flacara, cand sunt inmanuncheate, printr-o lentila de sticla, intr-un singur punct. Altminteri, „cel ce e nedrept in foarte putin, si in mult este nedrept.” (Lc. 16, 10).

In plus, pentru o mai buna incredintare despre nevoia acestei lucrari inmanuncheate si intrunite, el aude cuvinte frumoase cuvinte de lauda pentru cei ce savarsesc fapte bune si vorbe de osanda pentru cei ce fac fapte josnice manati de patimi desarte. Toate acestea sunt pecetluite cu o fagaduinta nemincinoasa, fie a unei mari fericiri si rasplati, fie a unei pedepse de chinuri si de necazuri in viata vesnica.

Acesta este, de obicei, cuprinsul unei predici din timpurile mai noi!

Crestinul care doreste cu infocare sa-si mantuiasca sufletul se apropie astfel, cu toata bucuria, de indeplinirea indrumarilor si de punerea in practica a tuturor celor auzite si citite. Dar, vai! Chiar la primul pas facut in avantul sau, el nu gaseste putinta sa-si ajunga telul, intelegand curand, chiar din propria experienta, ca firea lui vatamata si slabita va birui legea mintii lui, ca vointa lui libera este legata, inclinarile sunt stricate, iar duhul este neputincios.

Cand isi da seama prin experienta personala de neputinta lui, el trece in chip firesc la intrebarea daca nu cumva s-ar gasi unele mijloace care ar putea sa usureze indeplinirea celor randuite de legea Domnului pentru cei ce s-au invrednicit sa dobandeasca mantuirea si sfintenia.

Ca urmare, pentru a impaca indemnul mintii si al constiintei cu neputinta puterilor de indeplinire, el se intoarce din nou catre cei ce predica mantuirea si ii intreaba: Cum sa fac sa ma mantuiesc? Cum ma voi indreptati, cand voi fi intrebat de ce nu pot indeplini conditiile de mantuire?

Dar oare cei ce predica aceste lucruri sunt ei insisi in stare sa indeplineasca fara nici o abatere tot ce ii invata pe altii? Ei spun: „Cere de la Dumnezeu, roaga-te lui Dumnezeu ca sa-ti ajute?” Si atunci n-ar fi oare o lucrare mai rodnica daca, in primul rand sau, mai bine zis, intotdeauna si in orice stare, am cauta sa invatam rugaciunea ca pe una care este pricinuitoarea tuturor faptelor ce trebuie implinite pentru dobandirea mantuirii si pe care le cere o viata traita in duhul evlaviei?

Astfel isi incheie cercetarea cel care cauta si, in acelasi timp, se apuca sa invete rugaciunea, sa citeasca sa cugete, sa judece si sa cerceteze invataturile celor ce a scris ceva in legatura cu aceasta chestiune. Intr-adeva cel ce cauta gaseste acolo ganduri luminoase, cunostinte adanci si cuvinte puternice.

Unul, de pilda, vorbeste foarte frumos despre trebuinta rugaciunii, altul, despre puterea ei, despre lucrarea ei binefacatoare, despre datoria de a ne ruga, despre staruinta in rugaciune, despre luarea-aminte, despre caldura duhului, curatenia gandurilor, impacarea cu vrajmasii, despre smerenie, infrangerea inimii si alte stari care trebuie sa insoteasca rugaciunea.

Dar ce este rugaciunea in ea insasi si cum trebuie, de fapt, sa ne rugam? La aceste intrebari, desi sunt cele dintai si cele mai trebuincioase, rareori se pot da lamuriri cuprinzatoare si pe intelesul tuturor. Atunci cel ce doreste rugaciunea cu multa ravna se trezeste din nou in fata unei taine.

Din citirea facuta in linii mari i se va inradacina in memorie o parte a rugaciunii, care, cu toate ca e plina de evlavie, totusi ramane exterioara, si atunci el poate ajunge la urmatoarea concluzie: ca sa te rogi, trebuie sa te duci la biserica, sa-ti faci cruce, sa te inchini, sa stai in genunchi, sa citesti Psaltirea, canoanele, acatistele.

Aceasta parere obsteasca despre rugaciune o au cei ce nu cunosc scrierile despre rugaciunea launtrica si lucrarile despre contemplatie ale Sfintilor Parinti. In cele din urma, cel ce continua sa caute va afla cartea ce se numeste „Filocalia”, in care 25 de Sfinti Parinti au pus la indemana stiinta si miezul rugaciunii adevarate, rugaciunea inimii.

Aici taina mantuirii si a rugaciunii incepe, pentru el, sa se descopere, si cautatorul vede ca a te ruga cu adevarat inseamna sa-ti indrepti cugetul spre neintrerupta aducere-aminte de Dumnezeu, sa umbli ca si cum Dumnezeu ar sta de fata in orice loc, sa-ti imboldesti sufletul spre iubirea Lui prin mijlocirea cugetarii la Dumnezeu si sa-ti unesti respiratia si bataile inimii cu numele Domnului, conducandu-te in toate acestea de chemarea, ce se face mai intai cu gura, a Prea Sfantului Nume al lui Iisus Hristos, sau de rostirea neincetata a rugaciunii lui Iisus in orice timp si in orice loc, fara sa tii seama de indeletnicirea pe care o ai.

Cu toate ca aceste adevaruri stralucitoare il vor convinge pe cel ce cauta rugaciunea sa treaca imediat la implinirea inteleptelor indrumari, totusi, in timpul practicii, facuta cu intreruperi, el nu va ramane cu totul lipsit de greutati atata vreme cat un povatuitor incercat nu-i va descoperi intreaga taina.

Anume ca numai repetarea deasa si neincetata a rugaciunii (oricum s-ar rosti la inceput) este singurul mijloc puternic, atat pentru savarsirea rugaciunii launtrice, cat si pentru mantuirea sufletului. Deasa repetare a rugaciunii este temelia care tine toata cladirea lucrarii de mantuire, asa cum o intareste Sfantul Simeon Noul Teolog: „Acela, zice el, care se roaga neincetat si-a unit astfel, intr-un singur manunchi, toate faptele bune.”

Si atunci povatuitorul, ca sa desfasoare adevarul acestei descoperiri in toata intinderea lui, il dezvolta in chipul de mai jos: Pentru mantuirea sufletului este de trebuinta, in primul rand, credinta. Sfanta Scriptura spune: „Fara credinta, dar, nu este cu putinta sa fim placuti lui Dumnezeu”. „Cel ce nu va crede se va osandi” (Mc. 16, 16)

Dar tot in Sfanta Scriptura se vede ca omul singur nu poate da nastere nici macar unei credinte de marimea grauntelui de mustar, ca insasi credinta nu vine de la noi, ci este un dar de la Dumnezeu; credinta, ca dar duhovnicesc, se da de catre Duhul Sfant.

In acest caz ce-i de facut? Cum putem impaca nevoia de credinta cu neputinta noastra de a o naste in noi? In Evanghelie este descoperit mijlocul de a o dobandi, dimpreuna cu cateva pilde. „Cereti si vi se va da.” (Lc. 11, 9).

Apostolii n-au fost in stare sa trezeasca in ei insisi, cu propria lor putere, o credinta desavarsita, dar L-au rugat pe Iisus Hristos: „Doamne, mareste-ne credinta!” Iata o pilda in care se arata cum trebuie cautata credinta. Credinta se dobandeste, astfel, prin rugaciune.

Insa, pentru mantuirea sufletului sunt de trebuinta, pe langa o credinta adevarata, si faptele bune, caci „credinta fara fapte este moarta”. Din fapte este indreptatit omul, iar nu numai din credinta, caci scris este: „de vrei sa intri in viata, pazeste poruncile: sa nu ucizi, sa nu savarsesti adulter, sa nu furi, sa nu marturisesti stramb; sa cinstesti pe tatal tau si pe mama ta si sa iubesti pe aproapele tau cape tine insuti” (Mt. 19, 17-19).

Iar aceste porunci trebuiesc implinite toate deodata. „Ca cine va pazi toata legea, dar va gresi intr-o singura porunca, s-a facut vinovat fata de toate poruncile.” (Iac. 2, 10). Sfantul Apostol Pavel, aratand slabiciunea omeneasca, zice ca „din faptele Legii nici un om nu se va indrepta” (Rom. 3, 20). „Stim cu adevarat ca Legea e duhovniceasca; dar eu sunt trupesc, vandut sub pacat (Rom. 7, 14). In ce chip am putea, prin urmare, sa implinim faptele cerute de Legea Domnului, cand omul e slab si nu are puterea sa infaptuiasca poruncile?

Nimeni nu are putinta atata vreme cat nu o cere, cat nu se roaga lui Dumnezeu ca sa i-o dea. „Nu aveti, pentru ca nu cereti”, ne arata pricina Apostolul (Iac. 4, 2). Dar chiar insusi Iisus Hristos spune: „fara Mine nu puteti face nimic” (In. 15, 5).

Cum putem sa facem insa ceva cu El, Mantuitorul ne invata astfel: „Ramaneti intru Mine, si Eu intru voi.” Caci „cine ramane intru Mine si Eu intru el, acela aduce roada multa”. Iar sa ramai intru El inseamna sa simti neincetat ca Domnul Hristos este de fata si sa te rogi neincetat intru numele Lui: „Orice veti cere de la Tatal intru numele Meu va va da.”

Asadar, putinta de a savarsi fapte bune se dobandeste prin rugaciune! Pilda o vedem chiar la Apostolul Pavel, care de trei ori s-a rugat sa biruiasca ispita, plecandu-si genunchii in fata Tatalui ceresc, ca sa-i intareasca omul launtric si, in sfarsit, poruncind fratilor sai ca, mai intai de toate, sa se roage si chiar pentru orice sa se roage neincetat.

Din tot ce s-a zis mai sus urmeaza ca intreaga mantuire sufleteasca atarna de rugaciune si de aceea ea este cea dintai de trebuinta, inaintea oricarei fapte, caci multumita ei prinde viata credinta si prin ea se implinesc toate faptele bune. Intr-un cuvant, in vremea rugaciunii tot lucrul bun este incununat de izbanda, iar fara ea nici o fapta crestineasca de evlavie nu se poate savarsi.

Asadar, pe cand celelalte virtuti isi au fiecare timpul lor, rugaciunii i se cere sa fie neintrerupta, necontenita. Cand e vorba de rugaciune, Evanghelia ne porunceste sa o spunem necurmat: „Rugati-va neincetat”. Se cuvine deci sa ne rugam totdeauna, sa ne rugam in orie vreme, in orice loc.

Adevarata rugaciune isi are conditiile ei: trebuie adusa in fata lui Dumnezeu cu mintea si cu inima curate cu o inflacarata staruinta, cu o puternica luare-aminte cu o evlavie plina de cutremur si cu cea mai adanca smerenie.

Dar daca cineva nu e impacat in constiinta lui curata si vede ca e departe de conditiile adevaratei rugaciuni, infatisata mai sus, ca isi face rugaciunea mai mult de nevoie, mai mult in sila decat de buna voie? Cum va fi sufletul atras din placere, din dragoste, spre rugaciune?

Insasi Sfanta Scriptura marturiseste ca omul nu este in stare sa se impotriveasca si sa-si curete cu desavarsire mintea de ganduri necuvioase, ca „omul este inclinat spre ganduri rele inca din tineretile lui” si numai Dumnezeu ne da alta inima si un duh nou. Iar „ca sa voiti si ca sa savarsiti” (Filip. 2, 13), tot de la Dumnezeu este.

Insusi Apostolul Pavel a spus: „duhul meu (adica glasul) se roaga, dar mintea mea este neroditoare” (I Cor. 14, 14). „Caci noi nu stim sa ne rugam cum trebuie” (Rom. 8, 26), intareste tot el. Din toate acestea reiese ca in rugaciune noi nu putem scoate la iveala insusirile ei, adica miezul ei!

In fata unei astfel de neputinte care pune stapanire pe orice om, ce mai poate face acesta, din vointa si puterea lui, pentru mantuirea sufletului sau? El nu-si poate dobandi credinta fara rugaciune si nici nu poate face nici o fapta buna fara ea. Ba chiar, la urma urmei, nu este in stare nici macar sa se roage cu adevarat. Ce-i ramane deci lui de facut? Ce mai poate face el din propria lui putere si libertate ca sa nu piara, ci sa se mantuiasca.

Asa cum in fiecare lucru este o calitate, Domnul a lasat aceasta insusire numai in dependenta de vointa si de darul Sau. Si, pentru ca sa arate mai limpede dependenta omului de voia Sa si ca sa-l cufunde mai adanc in smerita cugetare, Domnul n-a lasat pe seama voii si puterii omenesti decat cantitatea rugaciunii, poruncindu-i sa se roage neincetat, in orice vreme si in orice loc, si tocmai prin aceasta inmultire a rugaciunii se descopera mijlocul tainic ce duce catre dobandirea adevaratei rugaciuni; iar o data cu rugaciunea, vin si credinta, si implinirea poruncilor si mantuirea.

Asadar, partea omului este cantitatea. Deasa rostire a rugaciunii ii e data si ii este lasata in voia lui. Asta o invata si Parintii Bisericii. Sfantul Macarie cel Mare spune: „A te ruga des atarna de voia noastra, iar a te ruga cu adevarat este lucrarea Duhului.”

Prea cuviosul Isihie spune ca rugaciunea deasa aduce deprinderea, care mai tarziu se face una cu firea, si ca fara deasa chemare a numelui Domnului Iisus Hristos e cu neputinta sa-ti cureti inima.

Prea cuviosii Calist si Ignatie ne dau sfatul ca, inainte de a purcede pe calea nevointelor si a faptelor bune, sa incepem rugaciunea in numele lui Iisus Hristos, rostind-o des, neincetat, caci deasa repetare curata chiar o rugaciune necurata.

Fericitul Diadoh zice iarasi ca, daca omul ar chema numele lui Dumnezeu cat mai des cu putinta, adica daca s-ar ruga neincetat, n-ar cadea in greseala. Cata experienta, cata intelepciune si cata caldura cuprind aceste indrumari practice ale Parintilor! In simplitatea lor plina de experienta ei arunca o lumina asupra cailor si mijloacelor de desavarsire duhovniceasca. Ce mare deosebire se afla intre Sfintii Parinti si inteleptii lumii, care vin cu indrumari scoase dintr-o cugetare seaca!

Mintea cauta sa se indemne: fa cutare si cutare fapta buna, inarmeaza-te cu barbatia, intre-buinteaza puterea vointei, incredinteaza-te de bunele urmari ale faptelor bune; curata mintea si inima de ganduri desarte, umple locul lor cu cugetari pline de invatatura, fa binele si vei fi cinstit si linistit; traieste asa cum o cer mintea si constiinta. Dar vai! in ciuda tuturor straduintelor, toate acestea nu-si ating tinta fara rugaciunea deasa si fara milostivirea lui Dumnezeu pe care ea o atrage.

Sa cercetam apoi invataturile Parintilor si vom vedea ce spun ei despre curatirea sufletului. De pilda, Sfantul Ioan Scararul scrie: „Cand ti se intuneca sufletul de ganduri necurate, biruieste-i pe potrivnici cu numele lui Iisus, chemandu-l cat mai des. O arma mai puternica si mai plina de izbanda nu vei gasi nici in cer, nici pe pamant.”

Sfantul Grigorie Sinaitul invata: „Sa stii ca nimeni nu-si poate tine mintea in frau prin propriile sale puteri si, de aceea, cand te napadesc ganduri necurate, cheama numele lui Iisus, de mai multe ori, si atunci gandurile se vor linisti de la sine.”

Cat e de simplu si, in acelasi timp, de la indemana si plin de experienta acest mijloc, care nu se potriveste deloc cu sfatul unei cugetari uscate, care cauta sa dobandeasca printr-o inalta parere de sine si prin lucrare proprie curatenia sufleteasca!

Cumpanind aceste indrumari intemeiate pe viata practica date de Sfintii Parinti, ajungem la urmatoarea concluzie, si anume: mijlocul cel mai insemnat, cel mai potrivit pentru dobandirea faptelor de mantuire si de desavarsire duhovniceasca, este repetarea deasa, neincetata a rugaciunii, oricat ar fi ea de neputincioasa.

Iubite suflet de crestin! Daca nu gasesti in tine puterea de a te inchina in duh si in adevar, daca inima ta nu simte inca gustul dulce si caldura care se ivesc in timpul rugaciunii mintii, atunci jertfeste pe altarul rugaciunii ceea ce poti, ceea ce atarna de vointa ta, ceea ce este pe masura puterilor tale.

Mai intai, uneste-ti gura cu chemarea deasa, neabatuta din calea rugaciunii; da slobozenie acestui madular sa cheme cat mai des, neincetat, puternicul Nume al lui Iisus Hristos. Aceasta fapta nu este o munca grea si sta in puterile fiecaruia.

Pe deasupra, aceasta o cere si porunca plina de experienta a Sfintilor Apostoli: „Sa aducem intotdeauna jertfa lui Dumnezeu rodul gurii care marturiseste Numele Lui.” Repetarea deasa a rugaciunii va aduce negresit deprinderea si se va face una cu firea, va atrage cu timpul mintea si inima intr-o stare cuviincioasa.

Dar o data cu aceasta, sa-ti fie clar ca daca omul ar implini, fara intrerupere, porunca dumnezeiasca cu privire la rugaciunea neincetata, atunci el ar indeplini toate poruncile printr-una singura.

Daca ar savarsi neincetat rugaciunea, in orice vreme, in timpul oricarei indeletniciri sau lucrari, daca ar chema in chip tainic Numele dumnezeiesc al lui Iisus Hristos, chiar daca la inceput o va face fara nici o caldura sufleteasca si osandire de sine, ci numai de sila, totusi, macar in acest rastimp, el n-ar mai avea vreme pentru placerile simtite si pacatoase.

Orice gand rau care vine sa se furiseze in minte ar intalni o piedica; orice fapta pacatoasa savarsita de cineva n-ar mai putea fi judecata cu atata graba, asa cum e judecata de o minte desarta. S-ar curma sau s-ar nimici cu totul vorba mul-ta si zadarnica, iar fapta necuviincioasa s-ar curati imediat prin puterea plina de har a Numelui lui Dumnezeu, chemat atat de des.

Deasa practicare a rugaciunii ar abate sufletul de la faptele pacatoase si l-ar atrage spre miezul cunoasterii de sine, spre unirea cu Dumnezeu! Iti dai seama, acum, cat de insemnata si de trebuincioasa este cantitatea, adica numarul de rugaciuni? Deasa rostire a rugaciunii este singurul mijloc pentru dobandirea unei rugaciuni curate si adevarate, este cea mai buna, cea mai lucratoare pregatire pentru rugaciune si cea mai dreapta cale pentru atingerea scopului, cale care duce, prin rugaciune, la mantuire!

Ca sa te incredintezi mai bine despre nevoia si vrednicia unei rugaciuni repetate cat mai des si cat mai puternic cu putinta, ia seama:

1. Fiecare indemn, fiecare gand spre rugaciune nu sunt decat lucrarea Duhului Sfant si glasul ingerului tau pazitor.

2. Numele lui Iisus Hristos chemat in rugaciune cuprinde o binecuvantata putere de sine statatoare si de sine lucratoare.

3. Nu te tulbura din pricina necuratiei sau a uscaciunii care insoteste rugaciunea ta, ci cu multa rabdare asteapta roadele pe care cu siguranta le vei culege dintr-o deasa chemare a Numelui lui Dumnezeu. Nu asculta vorbele lipsite de practica si de talc ale unei lumi desarte, care cauta sa ne incredinteze ca simpla chemare a Numelui lui Iisus, chiar atunci cand e facuta cu toata staruinta, insa cu raceala, ramane o poliloghie nefolositoare. Nu ! Puterea Numelui lui Dumnezeu si deasa Lui chemare isi vor aduce roadele la timpul lor.

Un scriitor duhovnicesc vorbeste foarte frumos in aceasta privinta: „Stiu, spune el, ca pentru multi filosofi – care se inchipuie a fi duhovnicesti, dar care cauta peste tot o marire inselatoare – repetarea deasa, dar simpla, singuratica, facuta cu gura, nu are decat o mica insemnatate si nu este decat o indeletnicire de rand. Dar ei se insala, nenorocitii, si uita cuvantul de indrumare al lui Iisus Hristos. „De nu va veti intoarce si nu veti fi precum pruncii, nu veti intra in imparatia cerurilor” (Mt. 18, 3).

Ei alcatuiesc un fel de stiinta in jurul rugaciunii, zidita pe temeliile slabe ale intelepciunii firesti. Dar oare e nevoie de multa invatatura, de minte sau de cunostinta ca sa spui cu o inima curata: Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma? Oare nu astfel de rugaciuni au fost laudate de insusi dumnezeiescul nostru invatator? Oare nu prin aceste rugaciuni, rostite in scurte cuvinte, dar repetate adesea, au fost dobandite si savarsite minunile?

Ah! Iubite suflet de crestin! Vegheaza si sa nu taci cand e vorba de chemarea neincetata in rugaciune a Domnului! Si chiar daca strigatul ar iesi dintr-o inima inca raspandita si plina de cele ale lumii, cu atat mai mult ai nevoie! Trebuie numai s-o spui mereu, sa nu taci si poti fi linistit: rugaciunea se va curati prin ea insasi de partasia ei cu cele lumesti. Nu uita niciodata ca „mai mare este Cel ce e in voi decat cel ce este in lume” (I In. 4, 4). „Dumnezeu este mai mare decat inima noastra si pe toate le stie”, zice Apostolul.

Dupa toate aceste incredintari, hotaraste-te si incearca sa petreci macar o singura zi veghind asupra omului launtric, intr-o repetare deasa a rugaciunii tale, in asa fel incat, treptat, chemarea lui Iisus Hristos in rugaciune sa se faca o cat mai multa vreme. Si aceasta intaietate a rugaciunii fata de lucrurile vietii iti va arata la vremea potrivita ca ziua n-a fost pierduta, ci castigata pentru mantuire si ca, in cumpana dreptei judecati dumnezeiesti, rugaciunea deasa, ca o balanta, usureaza talerul slabiciunilor si faptelor tale, stergand pacatele savarsite in acea zi si sadite in cartea aducerii-aminte adica in constiinta, asezandu-te totodata pe treapta dreptatii si daruindu-ti nadejdea ca vei primi o lumina care sa se prelungeasca si in viata vesnica.

Marturisirile sincere ale unui pelerinul rus catre duhovnicul sau

sursa: crestinortodox.ro