Sarpele in paradisul inimii

Unde sa cautam originea pacatului ?

Cum sa interpretam povestea biblica despre sarpele din paradis ?

Geneza, in capitolul 3, povesteste istoria primului pacat: tentatia de a manca fructul interzis, convorbirea Evei cu sarpele seducator, consimtamantul lui Adam, alungarea din paradis. Parintii retin faptul ca experienta fiecaruia dintre noi confirma si prelungeste in istorie ceea ce Geneza povesteste in primele capitole. Fiecare din noi poseda un paradis, adica inima creata de Dumnezeu intr-o stare de pace. Si fiecare din noi traieste experienta sarpelui, care patrunde in inima pentru a ne seduce. Sarpele are forma unui gand rau. Origene scrie – si sunt de acord cu el multi alti Parinti – ca: „izvorul si inceputul oricarui pacat este gandul” (in greaca logismos).

Cum poate un simplu gand cauza raul ?

Nu este vorba de un simplu gand, ci de un gand necurat, rau. Ca sa fim sinceri, ceea ce numim adesea tentatii nu sunt nici macar ganduri adevarate, ci mai degraba imagini ale fanteziei, carora li se adauga sugestia de a savarsi ceva rau.

Sf. Maxim Marturisitorul ilustreaza aceasta situatie cu exemple luate din viata de zi cu zi afirmand, de pilda, ca pulinta de a gandi nu este un rau, si nici gandirea. Nu este un rau femeia. Nici sa te gandesti la o femeie nu este un rau. Si totusi, in mintea unui om aplecat spre senzualitate, imaginea unei femei nu ramane mereu curata, ci se amesteca cu un impuls carnal care sugereaza un act potrivnic legii lui Dumnezeu, in acelasi fel, banii si vinul nu sunt un rau in sine.

Si totusi pot deveni piatra de poticnire datorita impulsurilor necurate care li se adauga. Numim astfel „pur” ceva caruia nu i se adauga nimic altceva, cum vorbim, de pilda, de aur pur, de apa pura etc. Asa si gandurile sunt curate pana nu li se adauga vreun impuls care duce la savarsirea raului.

De unde vin astfel de impulsuri spre rau?

Parintii compara inima umana cu un ”pamant al fagaduintei”, spre care filistenii, babilonienii si alte popoare pagane arunca sulite si sageti, adica sugestii rele. Aceste ganduri „diabolice”‘, „carnale”, „necurate” nu-si pot avea originea in inima noastra, de vreme ce ea este creata de Dumnezeu. Prin urmare, ele vin „din afara”. Nu apartin felului nostru natural de a gandi. Si pana cand raman „in afara noastra”, nu sunt pacat. Constituie un rau numai in momentul in care le acceptam in mod constient si liber, adica atunci cand ne identificam cu ele.

Dar in Evanghelie sta scris ca raul provine din inima si nu din lucrurile externe (Mt. 15, 19) si atunci?

Cu siguranta, dar trebuie sa fim atenti cum explicam acesi text. Pacatul vine din inima omului, deoarece consimtamantul la rau este dat din interiorul omului, de libera sa vointa. Gandurile rele, dorintele pasionale bantuie continuu, ca sa zicem asa, in jurul nostru. Deseori ne acapareaza fantezia si mintea. Constituie slabiciunea umana de dupa pacatul primilor stramosi. Dar in sine nu sunt inca un rau adevarat. Biserica afirma: concupiscenta provine din pacat si atrage la pacat, dar in sine nu este pacat.

Dar atunci traim intr-o stare de primejdie, mereu expusi tentatiilor…

Viata omului pe pamant este o lupta, zice Iov (7, 1). Si un proverb adauga: cine nu vrea sa lupte, nici n-ar trebui sa traiasca. Dar nu trebuie sa exageram dificultatea acestei lupte. Un autor mistic antic, Pseudo-Macarie, compara sufletul nostru cu o mare cetate. In centru se afla un castel frumos, alaturi este targul, iar de jur imprejur periferia. Dusmanul, adica pacatul originar, a ocupat periferia, adica simturile noastre. Si de aceea ne simtim tulburati in acel punct.

Dar aceste tulburari ajung adesea si in targ, adica acolo unde se incepe sa se discute daca trebuie sau nu trebuie sa primim un gand ca fiind al nostru sau mai degraba trebuie sa-l refuzam. Dar in castelul interior, unde tine de libertatea noastra sa fim stapani, pacatul nu poate patrunde daca nu-i deschidem poarta cu liberul nostru consimtamant.

Si Sfanta Tereza de Avilla vorbeste despre „castelul interior” a! sufletului nostru, unde putem sa conversam cu Domnul, Oaspetele divin, fara ca tulburarile periferice sa impiedice in vreun fel acest lucru.

In ciuda acestui fapt, suntem in intregime impartiti. Acest lucru nu este placut si poate ca este de-a dreptul obositor…

Oamenii spirituali cauta nu numai sa evite pacatul, ci si sa purifice inima, pentru ca, facand astfel, sufletul se poate intoarce la pacea launtrica. Autorii monastici numesc asceza cu termenul grecesc praxis, indicand astfel practica spirituala. Dar fac deosebire intre „practica exterioara” – care se concentreaza asupra evitarii actelor pacatoase -, si „practica interioara” – care are drept scop purificarea inimii.

Deseori, din pacate, invataturile morale care sunt propuse raman limitate numai la practica exterioara: „Nu trebuie sa se iaca acest lucru, se poate face acela. Si asta poate explica, probabil, de ce atat de des, cand oamenii se simt foarte tulburati, nu mai stiu ce sa faca, din momentul in care aplicarea legilor exterioare aliate in posesia lor nu ii ajuta. atunci in cautarea unor solutii ulterioare, se intorc la metodele mai nepotrivite propuse de un fals misticism, la medici, la droguri …

Unde pot fi gasite aceste instructiuni?

Calugarii care alegeau o viata de singuratate erau in mod particular experti in dobandirea pacii interioare. Cautau linistea fugind din lume. Dar foarte curand traiau experienta faptului ca solitudinea, de una singura. in sine nu pacifica. Sf. Antonie cel Mare, de pilda, s-a retras in desert, dar a fost asaltat de „demoni”, adica de o puzderie de ganduri si de fantezii care il tulburau. A trebuit deci sa invete sa invinga acesti „demoni”. Numai dupa o lunga lupta launtrica a dobandit arta de ii invinge fanteziile.

Numai atunci a devenit singuratatea lui un salas al pacii. O astfel de experienta era asa de comuna, atat de cunoscuta, incat o lege de stat din imperiul bizantin a interzis monahilor sa se retraga in desert, in solitudine, inainte de a fi trait zece ani de viata ascetica in manastire. Calugarii trebuiau, prin urmare, inainte de a aborda viata de pustnic, sa fi invatat deja sa fie stapani pe gandurile lor si pe fanteziile lor.

Dar aceste experiente ale monahilor din vechime sunt inca accesibile si utile pentru omul de azi?

Este interesant ca in zilele noastre tocmai pentru ca se simte in mod deosebit nevoia si creste cererea acestora sunt traduse si publicate texte ale spiritualitatii antice care privesc tema luptei launtrice. Pentru a cita un exemplu cunoscut. ajunge sa amintim cum se inmultesc in ultimul timp traducerile Filocaliei lui Nicodim Aghioritul. Textul este o culegere de numeroase bucati patristice in care se invata cum se dobandeste puritatea inimii, care este conditia rugaciunii si a linistii vietii.

S-a spus ca adevaratul pacat il avem numai cand intervine liberul consimtamant, care se uneste cu gandul rau. Dar cum putem sti sigur daca am consimtit liber sau nu?

Exista persoane scrupuloase care la spovada, se acuza de „a fi avut ganduri rele”, dar nu stiu sa raspunda la intrebarea daca au consimtit la ele sau nu. Vechii monahi stiau ca o astfel de nesiguranta este foarte daunatoare pentru pacea sufletului. De aceea au propus o analiza atenta a procesului mental care se observa cu ocazia tentatiilor interioare. in mod obisnuit se deosebesc cinci trepte de patrundere a raului in inima: 1) sugestia; 2) convorbirea: 3) lupta: 4) consimtamantul; 5) pasiunea.

Acest lucru necesita, evident, o explicatie.

Ce este sugestia?

Acest prim grad se mai numeste si „contact”. Fste prima imagine furnizata de fantezie, primul impuls. Astfel, de pilda, un avar vede niste bani nepaziti si ii vine o idee: „as putea sa-i ascund”. In acelasi fel ni se pot impune imagini carnale, gandul dea fi mai buni decat toti, impulsul de a se lasa de lucru. etc. In acest caz nu decidem inca nimic, constatam pur si simplu ca ni se ofera posibilitatea de a face raul, si raul se prezinta intr-o forma placuta. Neofitii in viata spirituala se inspaimanta, marturisesc ca au avut „ganduri rele” pana si in biserica si in timpul rugaciunii.

Se povesteste ca Sf. Antonie cel Mare ar fi condus pe acoperis pe unul dintre discipolii care se plangea amar de gandurile lui rele si i-ar fi poruncit sa prinda vantul cu mana. Apoi, dupa un timp, i-ar fi spus: „Daca nu poti prinde vantul, cu atat mai putin vei prinde in mana gandurile rele!”.

Voia sa demonstreze in felul acesta ca in primele sugestii nu se afla inca nici o vina si ca, atat cat vom trai, nu ne vom putea elibera de sugestii. Ele seamana cu mustele, care ne chinuie cu atat mai mult, cu cat devenim mai nerabdatori.

Ce inseamna „convorbire”?

Aceasta treapta aminteste de povestirea din Geneza 3 cand Eva intra in vorba cu sarpele. Daca lasam deoparte prima sugestie, ea dispare asa cum a venit iar omul, in mod normal, n-o face se iasa mai degraba provocat si incepe sa reflecteze. Astfel, avarul zice: „Daca iau acei bani. ii depun la banca”. Apoi ii vine in minte ca acesta nu este un lucru cinstit si, mai presus de toate, este si primejdios, din moment ce acest gest al sau ar putea ajunge la cunostinta cuiva.

Atunci gandeste ca ar fi mai bine sa pastreze lucrul ascuns. Nu este capabil sa decida nimic, dar chestiunea banilor ii ramane in minte toata ziua. Acelasi lucru se intampla cu cel care s-a maniat pe cineva. Multa vreme se ocupa de cel care 1-a facut sa se manie. Isi imagineaza ca-l bate, ca il jigneste, apoi il iarta cu generozitate, apoi din nou se gandeste ce ar putea sa-i faca … il uita doar dupa mult timp.

Care este vina acestor „convorbiri” interioare? Cel ce nu a decis nimic nu poate avea pacat. Dar cat timp si cata energie vitala se pierd cu aceste „dialoguri” interioare neghioabe!

De ce este situata lupta doar pe locul al treilea?

Suntem la a treia treapta. Un gand care dupa o lunga convorbire, s-a cuibarit in inima, nu se lasa alungat cu usurinta. Omul senzual are o fantezie asa de poluata de imagini necurate, incat nu reuseste sa se elibereze de ele. E inca liber sa nu consimta. Poate si trebuie sa iasa invingator din aceasta lupta a sa, dar plateste cu multa truda: trebuie sa lupte. Vointa sa trebuie sa ramana ferma, trebuie sa-si repete lui insusi: „simt o puternica atractie spre pacat, si totusi nu vreau sa consimt, decid in mod liber contrariul si sunt capabil sa rezist”.

Ce este consimtamantul?

Este al patrulea stadiu. Cel care a pierdut batalia decide sa savarseasca, cu prima ocazie, ceea ce ii sugereaza gandul rau, ii da liberul sau consimtamant sugestiei raului. In acest stadiu se produce cu adevarat pacatul. Si chiar daca nu se va concretiza exterior, pacatul ramane in interior. Este vorba de ceea ce morala numeste „pacat in gandire”. Cum sa iesi din aceasta confuzie? Trebuie sa stii sa te opresti si sa-ti spui: „Ce simt, atractia spre pacat? Imi place? Ma simt foarte atras sa-l implinesc? O voi face? Nu! Decid sa n-o fac”.

Aceasta ultima decizie trebuie sa ne mangaie, in momentul in care am luat-o, am descoperit propria libertate. Omul este esential ceea ce decide, si nu lucrul spre care il poarta atractia simturilor In astfel de momente, cand dam liber consimtamant raului, avem si experienta pacatului.

Ce este pasiunea?

Este ultima treapta, cea mai tragica. Cel care se prabuseste in gandurile rele, adesea isi slabeste treptat caracterul. Se naste astfel o aplecare constanta spre rau, care poate deveni puternica, asa incat sa fie foarte greu sa-i rezisti. Pasiunea este cea care il face pe om robul bauturii, al desfraului sexual, al izbucnirilor manioase necontrolate, etc. Se poate spune ca libertatea a fost deja distrusa intr-un astfel de individ? Opiniile in aceasta privinta sunt diverse. Recent, anumiti psihologi, cat si, adesea, unii teoreticieni ai dreptului au considerat anormalii pe oamenii caracterizati de pasiuni puternice. Prin urmare nu i-au acuzat de altceva decat de o slabiciune exagerata.

Dimpotriva, Parintii din vechime, ca de pilda Ioan Gura-de-Aur, repeta chiar si pentru aceste tipuri de persoane: „E de ajuns sa vrei!” In viziunea Parintilor deci, si omul pasional si slab ramane om, prin urmare vointa este inca prezenta in el. Dar este ca si cum ar dormi, si prin urmare trebuie s-o trezesti. In acest sens, o problema in mod deosebit de actuala astazi o constituie cei care se drogheaza. Experienta arata ca este nevoie de o cura speciala pentru a trezi si a intari in ei vointa.

Tomas Spidlik

sursa: crestinortodox.ro