Tristetea

In Rai, omul nu cunostea tristetea. Aceasta a aparut in urma pacatului adamic si este legata de starea de cadere in care se afla omul. Ea nu tine deci de natura primordiala si fundamentala a omului. Totusi, cu toate ca este o urmare a greselii lui Adam, tristetea nu este ipsofacto o patima rea si nu este nici straina de firea omului.

Exista, intr-adevar, doua forme de tristete. Cea dintai intra in randul celor numite de Sfintii Parinti „afecte firesti si neprihanite”, adica stari care au aparut in firea omeneasca in urma pacatului originar, dar care, cu toate ca sunt marturii ale caderii sale din starea de desavarsire initiala, nu sunt rele. Tristetea, care face parte dintre aceste afecte naturale, nu numai ca este „neprihanita”, dar poate sluji drept temei al unei virtuti: „intristarea cea dupa Dumnezeu” (2 Cor. 7, 10), care-l face pe om sa se mahneasca pentru starea decazuta in care se afla, sa-si planga pacatele, sa se intristeze de pierderea curatiei sale de la inceput, sa sufere din pricina departarii de Dumnezeu, si care este o stare de pocainta, de doliu duhovnicesc, de strapungere a inimii, care ajunge la desavarsire in darul lacrimilor. Aceasta virtute ii este absolut necesara omului cazut pentru a regasi calea spre imparatie si a redobandi in Hristos starea paradisiaca. Astfel, Sfantul Maxim scrie: „in cei ce se straduiesc, si afectele devin bune, si anume cand (…) le folosesc spre castigarea bunurilor ceresti. De pilda (…) intristarea (o pot preface) in pocainta care aduce indreptarea de pe urma pacatului din timpul de aici.

Cea de-a doua forma de tristete, care face obiectul studiului de fata, este, dimpotriva, o patima, o boala a sufletului, produsa prin reaua intrebuintare a tristetii pomenite mai sus. In loc de a se folosi de intristare pentru a-si plange pacatele si a se mahni pentru instrainarea sa de Dumnezeu si pentru pierderea bunurilor duhovnicesti, omul o foloseste pentru a deplange pierderea bunurilor materiale; el se intristeaza pentru ca n-a putut sa-si implineasca vreo dorinta sau sa guste vreo placere, sau pentru ca a suferit ceva neplacut de la oameni. El da tristetii o folosinta contrara firii, anormala. Asa spune Sfantul Ioan Gura de Aur, aratand ca: „Nu nenorocirea, ci pacatul pe care-l facem trebuie sa ne intristeze. Dar omul a schimbat randuiala si nu face ceea ce trebuie la timpul cuvenit: face multime de pacate si nu se indurereaza din pricina lor, dar de indata ce i se intampla ceva cat de cat neplacut, cade in deznadejde”. Astfel, tristetea devine „o patima tot atat de grea si suparatoare ca mania si cautarea placerii, si aduce aceleasi roade rele daca nu stim sa ne folosim de ea potrivit ratiunii si in chip prevazator”.

In aceasta patima omul vadeste un indoit comportament patologic: pe de o parte el nu se intristeaza – asa cum ar trebui sa faca neincetat – pentru starea de decadere, de pacat si de boala in care se afla, care este cu adevarat o stare vrednica de plans; iar, pe de alta parte, se intristeaza din pricina unor lucruri pentru care nu merita sa te mahnesti. Putinta omului de a se intrista nu numai ca nu este folosita asa cum a voit Dumnezeu atunci cand i-a daruit-o, pentru a se indeparta de pacat, ci, dimpotriva, ajunge sa fie folosita anapoda – in chip lipsit de ratiune, daca ne gandim la menirea ei fireasca -, ca sa-si manifeste alipirea de aceasta lume, intrand astfel, in mod paradoxal, in slujba pacatului.

In afara de ceea ce arata cuvantul in sine, tristetea apare ca o stare de suflet caracterizata prin lipsa de indrazneala, slabiciune, greutate si durere psihica, deznadejde, stramtorare, apasare a inimii, disperare dureroasa, insotita cel mai adesea de neliniste si chiar de spaima.

Aceasta stare poate avea multe cauze, dar este intotdeauna o reactie patologica a facultatii irascibile sau a celei poftitoare a sufletului, sau a amandurora impreuna, fiind, deci, in mod esential legata de concupiscenta si de manie. „Uneori tristetea, scrie Evagrie, apare din cauza neimplinirii dorinte lor, alteori ea urmeaza maniei”. Dar ea poate aparea in suflet si prin lucrarea directa a diavolilor sau chiar fara vreun motiv vadit, in continuare, vom examina in detaliu aceste diferite etiologii ale tristetii.

Cel mai adesea tristetea este provocata de lipsa implinirii uneia sau mai multor dorinte. „Tristetea apare din lipsa unei placeri trupesti”, arata Evagrie. Sfantul Ioan Casian spune si el ca tristetea vine atunci cand „cineva a vazut spulberata speranta ce-si faurise in minte”; si ca un soi de tristete „ia nastere cand ni s-a zadarnicit o dorinta”. Si pentru ca „dorinta e inceputul oricarei patimi”, fiecare patima poate intotdeauna naste tristete; cel care are „inclinare patimasa pentru vreun lucru pamantesc” este adesea supus tristetii, spune tot Evagrie. Placerea fiind legata de dorinta, putem spune si ca „tristetea este lipsa unei placeri, fie prezente, fie viitoare”. Sfantul Maxim Marturisitorul si Sfantul Talasie definesc tristetea in acelasi fel. Am vazut deja ca Sfantul Maxim subliniaza faptul ca placerea simturilor este in mod inevitabil urmata de durere, care cel mai adesea este de natura psihica, iar nu fizica, luand forma tristetii. De aceea el spune ca tristetea este „sfarsitul placerii trupesti”.

Fiind efectul neimplinirii dorintei carnale (in sensul larg al acestui termen) si al placerii care este legata de ea, tristetea vadeste ca cel atins de ea este alipit de bunurile acestei lumi. De aceea, Evagrie subliniaza faptul ca ea este legata de toate patimile, pentru ca toate patimile implica pofta, si spune ca „nu se poate respinge un astfel de vrajmas daca avem vreo inclinare patimasa pentru vreun lucru pamantesc”. Avva Dorotei spune si el, in acelasi sens: „Cel care nu dispretuieste toate cele pamantesti (…) nu poate scapa de tristete”. Iar Sfantul Ioan Scararul arata ca „cel care a urat lumea a scapat de intristare; iar cel ce e impatimit de ceva dintre cele vazute inca n-a scapat de intristare. Caci cum nu se va intrista de lipsa a ceea ce iubeste ?”. Tot el spune inca: „Daca cineva socoteste ca nu simte nici o impatimire fata de vreun lucru, dar inima lui e intristata pentru lipsa lui, unul ca acesta se insala cu desavarsire”.

De aceea intalnim adesea tristetea nascuta din pierderea vreunui bun material sau din orice paguba de acelasi fel. Alipirea patimasa a omului de viata pamanteasca si de cele din ea care-i satisfac patimile, de asemenea, poate naste tristetea: fie din pricina gandului la toate cele ce-i pot pune viata si placerea in primejdie, fie chiar din pricina necazurilor de tot felul: boala, relele care i se pot intampla, moartea.

Tristetea poate fi trezita, de asemenea, de pizma fata de bunurile materiale sau morale ale altuia.

Ea poate fi cauzata de lipsa onorurilor din partea lumii, fiind astfel legata de chenodoxie.

Sa notam si faptul ca nu totdeauna tristetea este provocata de neimplinirea unei anume dorinte, legate de un lucru anume; ea poate sa fie legata de o insatisfactie de ordin general, de un sentiment de frustrare privind intreaga existenta, vadind astfel faptul ca nu sunt implinite dorintele profunde si fundamentale ale persoanei, chiar daca ea nu stie limpede care sunt acestea.

O a doua cauza a tristetii este mania. Astfel, Evagrie spune: „tristetea urmeaza maniei”; intr-adevar, explica el, „mania este o dorinta de razbunare care, neimplinita, naste tristetea”. La fel scrie Sfantul Maxim: „intristarea (supararea) este impletita cu amintirea raului. Prin urmare, cand mintea va oglindi fata fratelui cu suparare, vadit este ca-si aminteste raul de la el”. Sfantul Ioan Casian, nedand alte precizari, spune si el ca „tristetea este uneori urmarea unei manii anterioare”; si mai spune ca exista un soi de tristete care „ia nastere cand inceteaza mania”.

In afara de tinerea de minte a raului, de supararea pe aproapele si dorinta de a se razbuna pe el, tristetea este legata si de alte sentimente. Uneori omul se intristeaza pentru ca mania sa a fost necuvenit de mare in raport cu ceea ce a generat-o sau, dimpotriva, pentru ca n-a izbucnit pe masura supararii sau pentru ca n-a trezit, in cel asupra caruia s-a pornit, reactia pe care o astepta.

Tristetea poate fi generata si de o jignire sau de ceea ce omul crede ca a fost o jignire: „fiind nedreptatiti sau socotind ca am fi nedreptatiti, ne mahnim”.

In aproape toate aceste situatii, aceasta patima vadeste iubire de sine si este, deci, legata de slava desarta si de mandrie, cum este legata de ele si mania din care se naste ea uneori. Tristetea vadeste reactia unui ego frustrat in dorinta afirmarii de sine – situatie in care aceasta a doua cauza a tristetii apare ca inrudita cu cea dintai -, care crede ca nu este apreciat la justa sa valoare. Tinerea de minte a raului suferit, de care se leaga cel mai adesea tristetea, este de altfel un resentiment al mandriei ranite, iar mania care naste tristetea exprima adesea vointa de reafirmare a eului, de redobandire a sigurantei de sine si de inaltare in ochii proprii si in ochii celuilalt, in acest caz, tristetea este expresia sentimentului de esec sau de neputinta, care-l cuprinde pe om in incercarea nereusita de a-si recastiga onoarea pierduta.

Uneori tristetea apare ca nemotivata. „Cateodata insa, chiar fara sa existe vreun motiv care sa ne pricinuiasca aceasta cadere (…), suntem apasati de o neasteptata tristete”, arata Sfantul Ioan Casian. Tot el, putin mai sus, spune ca exista o tristete, care se manifesta ca o „dureroasa disperare… fara noima”. In acest soi de tristete, deosebirea dintre ea si akedie este greu de stabilit.

Trebuie stiut ca demonii au un rol important in nasterea, dezvoltarea si mentinerea oricarei forme de tristete, dar mai ales a acesteia din urma. Daca spunem despre ea ca este nemotivata, facem aceasta pentru ca nu este direct legata de o actiune anume a persoanei atinse de ea, pentru ca nu este, precum celelalte, efectul neimplinirii unei dorinte sau efect al maniei, dar nu pentru ca n-ar avea la modul absolut nici o cauza. Sfintii Parinti spun ca cel mai adesea ea apare in sufletul omului prin lucrarea demonilor. Astfel, Sfantul Ioan Casian arata ca „uneori insa, chiar fara sa existe vreun motiv care sa ne pricinuiasca aceasta cadere, din imboldirea vicleanului vrajmas suntem apasati de o neasteptata tristete”. Sfantul Ioan Gura de Aur, vorbind despre starea sufleteasca a prietenului sau, Stagirie, coplesit de o puternica tristete, subliniaza in repetate randuri rolul influentei demonice. El scrie asa: „Diavolul este cel care iti invaluieste mintea cu aceasta neagra tristete, intunecand-o, si tot el se lupta sa ia de la tine orice gand bun care te-ar putea linisti si intari. Si aflandu-ti sufletul lipsit de acestea, il loveste, umplandu-l de rani”.

De altfel, unul dintre efectele imediate ale lucrarii diavolesti este tocmai aparitia in suflet a unei stari de intristare. „Gandurile de la draci sunt tulburate si pline de intristare”, spune Sfantul Varsanufie. Si putem afirma si contrariul: orice stare de tristete rea a sufletului este intotdeauna semn al lucrarii diavolesti. „Caci am auzit ca cele ce se fac cu tulburare si intristare… sunt ale dracilor”, spune marele Batran.

Cu toate ca adesea evenimentele exterioare suscita si motiveaza tristetea, trebuie sa subliniem ca, in realitate, nu ele sunt adevarata ei pricina, ci doar simple prilejuri de manifestare. Izvorul ei se afla in sufletul omului, mai precis in atitudinea lui fata de cele ce ii vin din afara, ca si fata de sine insusi Omul este deci cel raspunzator de tristetea de care se lasa cuprins, iar imprejurarile si relele insesi care i se intampla nu-i pot servi drept scuza intemeiata. „Bucuriile ca si intristarile – scrie Sfantul Ioan Gura de Aur – nu tin atat de firea lucrurilor, cat vin din propriile noastre stari sufletesti. Daca acestea sunt puse in chip intelept in buna randuiala, inima noastra va fi intotdeauna multumita. Adesea, bolile trupului au drept cauza mai curand vreo tulburare launtrica decat starea rea a vremii sau alta inraurire din afara. Tot astfel se intampla si cu bolile sufletului. Iar daca bolile trupesti tin de firea noastra, acestea din urma nu atarna decat de vointa noastra (si ne putem feri de ele)”.

Chiar si atunci cand diavolii sunt cei care trezesc sau mentin starile de tristete, ei nu pot sa faca aceasta decat daca afla in suflet teren prielnic si numai folosindu-se de participarea – mai mult sau mai putin constienta – a vointei omului. De aceea Sfantul Ioan Gura de Aur ii spune prietenului sau, Stagirie: „Nu demonul este pricinuitorul tristetii neguroase care te-a cuprins, ci chiar tristetea ta il ajuta sa-ti strecoare in suflet aceste cugete rele”. Adesea, tristetea se afla in suflet inainte de a interveni direct diavolul, el nefacand altceva decat sa se foloseasca de aceasta stare ca sa sporeasca patima.

Patima tristetii poate lua forma extrema a deznadejdii care este una dintre manifestarile ei cele mai grave. „O prea mare intristare este foarte primejdioasa, spune Sfantul Ioan Gura de Aur, caci ea poate aduce chiar moartea omului; de aceea Apostolul Pavel ii indeamIa pe Corinteni sa-l ierte „pe cel ce a gresit, ca sa nu fie coplesit de prea multa intristare” (2 Cor. 2, 7)”.

Diavolul joaca un rol deosebit de important in caderea omului in deznadejde, si prin ea poate provoca in suflet adevarate catastrofe. „Demonul, spune Sfantul Ioan Gura de Aur, nu are alta arma mai de temut impotriva noastra ca deznadejdea; de aceea, el se bucura mai putin cand pacatuim, decat atunci cand ne deznadajduim din pricina pacatelor”. Intr-adevar, ajuns intr-o asemenea stare, omul isi pierde cu totul nadejdea in Dumnezeu, si prin aceasta taie legatura cu El. El lasa astfel camp liber lucrarii diavolului, predandu-se puterii lui si sortindu-se mortii spirituale. Caci „intristarea lumii aduce moarte”, scrie Sfantul Apostol Pavel (2 Cor. 7, 10). Sub efectul deznadejdii – uneori chiar al unei simple intristari – omul ajunge sa se dedea patimilor celor mai distrugatoare, crezand ca ele sunt un leac pentru starea lui cea rea, fie si numai pentru faptul ca il fac pentru o clipa sa uite de starea in care se afla. De aceea Sfantul Apostol Pavel spune ca asemenea oameni „petrec in nesimtire si s-au dedat pe sine desfranam, savarsind cu nesat toate faptele necuratiei” (Efes. 4, 19). Sfantul Grigorie cel Mare, avand iti minte aceste cuvinte, spune ca din intristare „vine ratacirea mintii in cele neingaduite”.

Pricina de moarte spirituala, deznadejdea il duce pe om si la moartea trupeasca, impingandu-l la sinucidere: nemaiasteptand nimic de la viata, el isi pune in gand sa se omoare si ajunge chiar s-o faca. Pentru a explica aceasta situatie, Sfantul Ioan Gura de Aur arata ca in acest caz poate fi vorba si de o lucrare diavoleasca, dar insista asupra responsabilitatii omului: „Aceste ganduri aducatoare de moarte, ii scrie el lui Stagirie, nu vin numai de la diavol, ci le aduce insasi intristarea ta. Da, deznadejdea ta mai mult decat duhul rau le aduce in suflet si poate ca ea este singura lor pricina. Se stie doar ca multi oameni, fara sa fie chinuiti de diavoli, din pricina unor puternice suferinte voiesc in chip nebunesc sa-si ia viata, numai ca sa scape de ele”. „O mare intristare, chiar fara ajutorul diavolului, da nastere celor mai mari rele (…) Sub apasarea deznadajduitii, nenorocitii de ei isi pun latul de gat sau isi implanta un cutit in piept sau se arunca in apa sau in alt chip se dau mortii. Chiar si atunci -cand este vadita lucrarea duhului rau in ei, oamenii pe ei insisi trebuie sa se invinuiasca pentru pierzania lor, ca s-au lasat inrobiti si doborati de suparare”.

Pentru toate aceste motive, tristetea este privita de Sfintii Parinti ca o boala a sufletului de o mare gravitate si cu efecte puternice. Cu atat mai mult este asa cand e vorba despre deznadejde. „Mare este stapanirea tristetii, spune Sfantul Ioan Gura de Aur; ea este o boala a sufletului care cere multa putere si curaj pentru a i te impotrivi si pentru a izgoni raul pe care-l aduce”.

Sfintii Parinti prezinta adesea aceasta patima ca pe o forma de nebunie, net vizibila atunci cand este vorba despre deznadejde. Sfanta Sinclitichia, vorbind despre „tristetea care vine de la vrajmas”, spune ca este „plina de nebunie”. Iar Sfantul Ioan Casian constata ca „daca printr-un asalt intamplator, sau prin diferite ocazii neasteptate, tristetea a avut putinta sa puna stapanire pe sufletul nostru, atunci… zguduie din temelii si ne cufunda in grea deznadejde mintea”; „dupa ce a pierdut orice judecata sanatoasa, iar pacea inimii i s-a tulburat, il face pe om sa se comporte ca unul iesit din minti (…), il doboara si-l prabuseste intr-o disperare dureroasa”.

Efectele patologice ale tristetii sunt devastatoare. Astfel in Cartea lui Isus Sirah sta scris ca „pe multi i-a omorat intristarea” (Sir. 30, 21). Sfantul Ioan Gura de Aur nu se fereste sa spuna ca „o mare tristete este mai vatamatoare pentru noi decat loviturile vrajmasului”.

Nu numai ca „intristarea este o stavila in calea binelui”, ea si aduce in suflet multime de rele. Sfantul Nil Sorski o numeste „radacina tuturor rautatilor”.

Pe langa faptul ca naste deznadejdea si relele ei urmari daca este lasata sa se dezvolte, inca de la primele ei manifestari patima tristetii produce atitudini patimase, facandu-l pe om morocanos, rau, ranchiunos, plin de amaraciune, pizmas, lipsit de rabdare. In felul acesta, relatiile omului cu semenii sai sunt profund tulburate.

Sa mai notam faptul ca, asemenea tuturor celorlalte patimi, tristetea intuneca sufletul si orbeste mintea, tulburandu-i puterea de judecata.

Unul dintre efectele ei specifice este ingreunarea sufletului. Omul, este prin ea cu totul lipsit de putere, devine delasator, las, paralizandu-i orice lucrare. Mai ales acest din urma efect este deosebit de grav, pentru ca-l lipseste pe om de dinamismul necesar in lucrarea celor duhovnicesti, il face sa piarda rodul eforturilor sale ascetice, „rapindu-i rugaciunea”, mai ales atunci cand tristetea urmeaza faptuirii pacatului.

Jean Claud Larchet

sursa: crestinortodox.ro