Viata langa socri, gineri si nurori

In familie ne nastem, in familie crestem, in familie devenim crestini, in familie suntem iubiti si in familie invatam sa iubim. La un moment dat insa, mai devreme sau mai tarziu, in viata fiecaruia survine o schimbare radicala de ritm: casatoria. Cand o noua familie ia nastere, cand omul lasa pe tatal sau si pe mama sa si se lipeste de femeia lui, fiind amandoi un trup (Matei 19, 5), vechea familie trece „pe locul doi”, fara insa a uita de aceasta, ori a o suprima.

In vremea noastra, din nenumarate motive, multe familii tinere sunt nevoite sa locuiasca impreuna cu una dintre vechile familii. Acest lucru ridica insa multe ispite, mai ales acolo unde fiecare nu cauta sa isi vada pacatele, crescand in smerenie si dragoste, ci cauta sa isi intemeieze complexele si nemultumirile pe seama celuilalt.

Tanara familie aduna la un loc doi oameni din familii diferite, deci implicit doua educatii diferite si doua tipuri de comportament diferite. Puterea exemplului ramane insa covarsitoare: copilul va face intotdeauna ceea ce va vedea ca fac parintii sai, iar nu ceea ce i se va spune. Astfel, intr-o masura mai mare sau mai mica, noua familie va fi intotdeauna „oglinda” celei vechi. Acei „sapte ani de acasa” sunt vitali pentru o viata de familie sanatoasa.

Viata langa socri, gineri si nurori

Toate suferintele si conflictele dintre familiile care locuiesc in aceeasi casa vin din gresita intelege a libertatii, a proprietatii si a ascultarii: libertatea este tradusa adesea prin „fac ce vreau, sunt liber”; egoismul imparte proprietatea comuna in parti individuale, ingradite de „legi” bine stabilite; ascultarea este aspru refuzata, ea fiind numita „lipsa de personalitate”.

Este imposibil ca in cazul locuirii in comun a mai multor familii sa nu iasa la iveala pana si cele mai ascunse patimi ale fiecaruia: mandria, lipsa de comunicare, egoismul, parerea de sine, proasta educatie, etc. Oricat ar tacea unul sau altul, daca nu se cauta a se duce o autentica viata intru Hristos, mai devreme sau mai tarziu, patimile fiecaruia vor iesi la iveala, provocand mari pierderi.

Omul care are o prea buna parere despre sine se va vedea mai presus decat toti, nesuferind a fi invatat de nimeni. Neascultand de nimeni, unul ca acesta doreste insa ca toata lumea sa asculte de el. Mandria se arata surpatoarea a oricarei impreuna-vietuiri, fiecare cautand sa conduca pe ceilalti.

Majoritatea reactiilor negative dintr-o familie sunt deci roadele unor patimi ascunse, precum: antipatia, dispretul, invidia, concurenta, gelozia si ura. De fiecare data insa, in mintea celui in cauza, o reactie negativa este rezultatul „firesc” al faptelor celuilalt, iar in nici un caz rezultatul unor suferinte ascunse, complexe ori prejudecati.

Smerenia se cere din partea fiecaruia, insa cu atat mai mult din partea celor mai mici. Unii socri nu pot accepta ideea de a nu fi stapani la ei acasa, ceea ce pare oarecum firesc, dar ei gresesc in momentul in care nu-l considera pe noul venit in familie (ginere sau nora) ca si pe propriul lor copil. Prin urmare, libertatea si putere pe care o are in familie propriul copil se cade a o primi in egala masura si cel nou venit.

Nu cred ca este gresit ca parintii si socrii sa vina cu sfaturi si indemnuri, ca unii ce au macar o experienta de ani de zile a vietii sociale si familiale, daca nu si una crestineasca. Insa, in pofida oricarei experiente si a oricator sfaturi, decizia trebuie sa ramana intotdeauna a celui ce urmeaza sa faca lucrul respectiv. Deci, atata timp cat cei in varsta (parinti si socri) ii sfatuiesc pe cei tineri (copii, gineri si nurori), fara insa a-i forta sau obliga la ceva anume, ei trebuiesc pretuiti, respectati si iubiti.

Intr-o masura mai mica sau mai mare, sentimentul proprietatii este o nevoie sufleteasca a fiecaruia dintre noi. Afara de cateva exceptii firesti, proprietatea se cade insa a fi una comuna, iar nu individuala, caci in comuniune sta pacea, iar in individualitate stau patimile. Referindu-se oarecum la acest lucru, Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca „al meu” si „al tau” sunt cuvinte diavolesti, pe cand „al nostru” este cuvant crestinesc. „Al nostru” exprima relatia de comuniune, de iubire si de armonie dintre oameni, pe cand „al meu” exlude iubirea si intelegerea, „celalalt” fiind desconsiderat si trecut in plan secund.

Copiii, ginerii si nurorile deopotriva sunt fii ai parintilor. Fiii sunt datori parintilor si socrilor cu ascultare, dupa cum Hristos a ascultat de Tatal cel ceresc, dar si parintii si socrii sunt datori fata de fii cu iubirea cu care Tatal cel ceresc L-a iubit pe Fiul Sau. Aceasta ascultare (a fiilor) si aceasta iubire (a parintilor) nu este posibila insa decat acolo unde exista sinceritate si adevar. Acolo unde un membru al familiei (copil sau parinte) ascunde ceva, acolo se naste neincrederea si banuiala, apar reprosurile si certurile, iar daca lucrul acesta se repeta constant, apare ura si violenta.

Se stie ca, de fiecare data, este mai usor sa previi un conflict, decat sa-l vindeci. Uneori insa, conflictele par a fi inevitabile. Cu toate acestea, trebuie ca fiecare (indiferent de varsta si pozitie) sa aiba forta de a-si recunoaste greselile, de a-si cere reciproc iertare si de a nu mai repeta greselile din pricina carora s-a ajuns la conflict. Daca nu se procedeaza asa, diavolul va tensiona din ce in ce mai mult spiritele, mania si ura vor deveni de neimblanzit, iar separarea familiilor va fi invevitabila.

Acolo unde exista comunicare, dragoste reciproca si adevar, totul este mai usor, mai ales intr-o vreme in care situatia materiala a multor familii este parca mai grea ca oricand. Munca in comun este mai usoara, veniturile sunt mai rodnice, iar necazurile pot fi mangaiate mai usor. Deci, cand nu exista nici o varianta ca tanara familie sa poata sa locuiasca singura, este intelept a se cauta aspectele pozitive ale acestei stari de fapt.

Desi rugaciunea si smerenia sunt solutia oricarei neintelegeri, comunicarea se arata si ea, de multe ori, drept un izvor de liniste si mangaiere. Educatii diferite, gandiri diferite, deci si vederi diferite asupra lucrurilor. Datorita acestui lucru, in orice decizie comuna se cade sa fie aleasa varianta cea mai bine argumentata. Nu trebuie ca, din mandrie, cineva sa nu se lase convins spre a face ca celalalt, indiferent de argumentarea aceluia si de pierderile pe care le-ar avea alegerea sa.

Tonul vocii este un detaliu preferat adesea de diavol, intre membrii familiei, caci „diavolul se ascunde in detalii”. Astfel, acolo unde te astepti mai putin, el lucreaza in ascuns si isi planuieste atacul. Daca macar unul din doi va vorbi cald si temperat, celalalt se va controla si el. Daca insa unul ridica vocea sau foloseste un ton lipsit de dragoste sau de respect, sunt sanse aproape sigure ca celalalt sa preia si el acelasi duh.

Alaturi de rugaciune si smerenie, comunicarea dintre membrii familiilor naste si ea pacea si linistea. Astfel, sfatuirea trebuie sa fie reciproca: precum nu se cade ca socrii sa faca ceva fara de stirea ginerilor si a nurorilor, tot asa nu se cade ca ginerii si nurorile sa faca ceva fara sfatuirea socrilor. Sfatuirea nu are nimic in comun cu obligarea sau atingerea libertatii, ci sfatuirea este unealta a omului intelept si smerit.

Sfantul Apostol Pavel a dat leacurile cele de folos fiecaruia dupa a lui trebuinta, atat copiilor, cat si parintilor, inru Domnul, precum citim: „Copii, ascultati pe parintii vostri in Domnul, ca aceasta este cu dreptate. Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta, care este porunca cea dintai, cu fagaduinta: Ca sa-ti fie tie bine si sa traiesti ani multi pe pamant. Si voi, parintilor, nu intaratati la manie pe copiii vostri, ci cresteti-i intru invatatura si certarea Domnului” (Efeseni 6, 1-4).

Mantuitorul ne-a spus: „Daca doi dintre voi se vor invoi pe pamant in privinta unui lucru pe care il vor cere, se va da lor de catre Tatal Meu, care este in ceruri. Ca unde sunt doi sau trei, adunati in numele Meu, acolo sunt si Eu in mijlocul lor” (Matei 18, 19-20). Prin urmare, daca parintii, socrii, copiii, ginerii si nurorile s-ar aduna „in numele lui Hristos”, oare nu ar salaslui acolo Mantuitorul Insusi, cu toata pacea, linistea si bunaintelegere?!

Este groaznic de greu a trai in comun, daca nu chiar imposibil, atunci cand dragostea, comunicarea si adevarul sunt cautate doar de catre unii dintre cei in cauza (copii sau parinti). Daca socrii sau generii/nurorile nu au si nu vor sa aibe o atitudine crestina, nu cred ca este nici un pacat a cauta despartirea de acestia.

Astfel, consider ca numai despartirea de Dumnezeu si impiedicarea de a-I sluji Lui poate sa fie pricina reala de despartire a celor doua familiilor, precum citim: „Nu socotiti ca am venit sa aduc pace pe pamant; n-am venit sa aduc pace, ci sabie. Caci am venit sa despart pe fiu de tatal sau, pe fiica de mama sa, pe nora de soacra sa. Si dusmanii omului (vor fi) casnicii lui. Cel ce iubeste pe tata ori pe mama mai mult decat pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeste pe fiu ori pe fiica mai mult decat pe Mine nu este vrednic de Mine” (Matei 10, 34-37).

Referindu-se la cuvintele Mantuitorului, Sfantul Nicolae Velimirovici spune: „Asa a grait Domnul. A se citi: Nu am venit sa impac adevarul cu minciuna, intelepciunea si prostia, binele si raul, dreptatea si silnicia, bestialitatea si omenia, inocenta si desfranarea, pe Dumnezeu si pe mamona: ci am adus sabie, ca sa tai si sa le despart, incat sa nu se amestece. Cu ce sa le desparti, Doamne? Cu sabia adevarului. Ca acesta intelegere este dreapta se vede si din ce spune Hristos in continuarea cuvantului initial: ca am venit sa despart pe om de tatal sau, si pe fiica de mama sa, si pe nora de soacra sa. Caci daca fiul merge dupa Hristos, iar tatal ramane in intunericul minciunii, sabia adevarului lui Hristos ii va desparti. Adevarul este mai vrednic de iubit decat tatal. Si daca fiica merge dupa Hristos, iar mama ramane indaratnica in tagaduirea lui Hristos, ce unire poate fi acolo? Oare nu este Hristos mai dulce decat mama? la fel si nora cu soacra ei.”

Comunicarea si rugaciunea pot izbavi din orice situatie

Lucrurile bune cu anevoie se dobandesc, iar ostenelile trebuie sa fie macar in parte pe masura darurilor dorite. Rugaciunea si comunicarea pot salva orice familie din conflictele interne si externe ale acesteia. Este deci absolut necesar curajul fiecaruia de a comunica liber, sincer si cu o voce pozitiva. De cele mai multe ori insa, este de datoria socrilor, ca unii care sunt mai in varsta, a interveni primii cu intelepciune si cu tact in a deschide dialogul.

Adesea, omul se plange ca, desi vorbeste celui de langa el, acela nu intelege nimic. Parintele Rafail Noica, referindu-se la ispitele ce pot aparea in familie, din pricina neintelegerilor, spune: „Trebuie sa apelam la rugaciune, cerand Domnului: Doamne, daca eu nu pot sa spun in urechile lui (sau ale ei) lucrurile astea, spune-i Tu inimii sale, schimba-i, indulceste-i aceasta inima, ca nu vrem sa calcam porunca Ta, certandu-ne intre noi sau despartindu-ne.”

Teodor Danalache

sursa: crestinortodox.ro