Ecouri personale dupa recenta “intrunire duhovniceasca” a tinerilor ortodocsi in Spania

Am participat recent, ce-i drept pentru putin timp (dar mi-a fost suficient) la intrunirea tinerilor ortodocsi, desfasurata intr-o comunitate vecina, in zilele de 24-25 septembrie a.c.

Este o adevarata drama a vremii noastre, modul in care duhul lumesc atotstapanitor a reusit sa perverteasca si sa deturneze chiar nevoile sufletesti si cautarile spirituale cele mai sincere ale noilor generatii de la noi (in special cele nascute sau doar formate dupa 1989), asupra carora societatea si mass-media si-au pus amprenta intr-un mod decisiv si structural, chiar si dupa ce unii dintre acesti tineri reusesc sa intre in Biserica.

Superficialitatea si egocentrismul hedonist (doritor de placeri/satisfactii imediate si de viata usoara) au intrat in Biserica si cauta sa modifice, sa reduca, sa reconfigureze tot continutul vietii in Hristos a tinerilor dupa chipul si asemanarea lor. Iar la aceasta contribuie, din pacate, in mare masura, si usuratatea cu care aceasta problema este tratata, de regula, de catre multi dintre păstorii Bisericii, dar si de catre unii dintre cei mai vechi si incercati membri ai acesteia.

“A iesi in intampinarea tinerilor” sau “a fi apropiat de tineri” a insemnat de prea multe ori doar a te cobori la nivelul lor pentru a incerca sa-i tii aproape… cam cu orice pret, adica fara a-i si ridica la exigentele duhovnicesti ale Evangheliei; a insemnat a-i confirma, a-i indreptati, a-i cocolosi si a-i rasfata suplimentar prin exces de “binecuvantari” pentru toate obiceiurile si patimile lor, fara a le arata adevarul chemarii Mantuitorului Iisus Hristos si fara a le propune – dar cu multa dragoste, cu durere, cu intelegere si fara bruscare, desigur – alternativa unui cu totul alt mod de a trai: integral dedicat lui Dumnezeu, ne-lumesc, ascetic, orientat spre dobandirea Imparatiei ceresti inca din aceasta viata, printr-o necontenita lupta interioara si printr-o osteneala fara crutare.

Strategia “misionara” cea mai obisnuita, inspirata din modelele catolice, protestante sau neoprotestante este – in esenta – de a le face tinerilor pe plac, printr-o socializare gaunoasa in duhul lumii, oferindu-le prilejuri si modele care sa-i tina, in mod esential, tot la nivelul la care sunt, multumindu-se cu putin, cu un comportament religios “minimalist”, ingaduindu-le cu multa larghete sa-si continue modul lor de viata atasat de cele pamantesti, centrat pe ego-ul propriu si, bineinteles, pe confort (inclusiv psihologic si “duhovnicesc”), pe placeri, pe distractii – chiar daca acum oarecum “cumintite”, devenite, zice-se, “decente”, adica usor “domesticite” si “ingradite” de niste comandamente morale dintre cele mai elementare (de ordinul poruncilor Decalogului).

Cu alte cuvinte, tinerilor si adolescentilor de astazi, care deja pornesc la drum cu grave boli si handicapuri sufletesti din cauza de-formarii lor initiale, pare ca li se reteaza apoi si sansa adevaratei vindecari si a nefalsificatei cunoasteri de sine si de Dumnezeu, din prea multa si gresit inteleasa “mila” si “ingaduinta” fata de varsta si neputintele lor sau, pur si simplu, pentru ca multi slujitori de astazi au adoptat deja teoria relativismului si a laxismului “liberal” in domeniul duhovnicesc, considerand ca “in secolul XXI” nu se mai potriveste sa vii cu “morala desueta a Sfantului Ioan Gura de Aur”. Asa se ajunge la nasterea unei “noi generatii” de tineri ortodocsi caracterizati, in linii mari, de cel putin cateva simptome (desigur, nu inseamna ca ele se si potrivesc fiecaruia, ci reflecta, credem, niste trasaturi colective de ansamblu):

– o evidenta si neproblematizata “slujire la doi domni”, lasati prada modelor stupide si apucaturilor distrugatoare ale lumii demonizate, jalnic imbracati (dezbracati) si “mazgaliti” conform unor standarde dracesti, dependenti de senzorial si epidermic, de imaginea perfecta, punand mare pret pe pielea cat mai fina, mai bronzata si cat se poate mai generos… expusa;

– “relaxati” si lipsiti de consistenta, aproape inapti (sau fara vointa) de seriozitate, de profunzime, de fidelitate, de statornicie, de atasamente sufletesti de durata, de implinirea promisiunilor si angajamentelor, dar si de esentiala durere a inimii;

– ceea ce pentru alte generatii insemna, de pilda, normalitatea unor trairi sau subintelesul – intr-o relatie de prietenie sau de ucenicie – al unor trainice si intense sentimente reciproce, exprimate firesc, pentru generatia “eu” inseamna ceva “impovarator” si “exagerat”; relatiile sunt construite dupa calapodul egoist si ultra-comod al societatii de consum: serveste-te si arunca, ia-ti ce si cat iti trebuie, apoi nu te uita in urma, nu te lega sufleteste, nu suferi!;

– nepasatori, luand totul in ras si in usor, confundand bucuria crestina cu superficialitatea si hlizeala, in spiritul “cool” si bascalios al timpului postmodern, care dizolva orice lucru grav, convinsi ca nimic nu poate fi vreodata prea rau, ca “totul va fi bine”, “sa gandim pozitiv”…

– alintati si plini de ifose si pretentii, revendicandu-si agresiv “drepturile”, dar lipsiti de orice constiinta a responsabilitatilor lor fundamentale (ca sa nu mai vorbim de cuvinte mari, precum “jertfa”), placandu-le sa dea altora lectii cu obraznicie, dar dandu-se grav raniti atunci cand le primesc pe buna dreptate si neacceptand ideea ca au de dat cuiva explicatii pentru ceea ce fac sau nu fac;

– invatati sa faca intotdeauna numai ceea ce “simt” (=au chef) si sa-si inchipuie ca deja “stiu tot”, “inteleg tot”, fiind plini de “certitudini” si “pareri” categorice despre tot;

– obisnuiti sa fuga de cercetarea aspra si sincera a constiintei, in lumina invataturilor perene si datatoare de viata ale Evangheliei si Traditiei, iar nu a atragatoarelor teorii psihologice contemporane, care aproba, justifica si “normalizeaza” tot ceea ce omul pofteste si ravneste;

– extrem de ambitiosi in realizarea proiectelor lor lumesti, dar, in aceeasi masura, plictisiti, plafonati si lipsiti de setea de a creste in intelegerea si in trairea vietii duhovnicesti – pe care prefera sa o reduca la cateva formule si clisee facile si cat mai putin solicitante;

– raman tributari conceptiei ca toata viata trebuie sa fie “intelesi” (=aprobati, confirmati) de altii, fugind de oricine le pune probleme mai serioase de constiinta si victimizandu-se teribil atunci cand “nu se simt intelesi” si cand li se pune problema schimbarii vietii, a renuntarii la modul lor gresit de gandire, la anumite patimi etc.

– in general, neintelegand sau refuzand nevointa, efortul dureros al luptei de a fi si a ramane permanent sinceri cu ei insisi – din pricina exacerbatei iubiri de sine, care ii obisnuieste sa traiasca, in mod inconstient, intr-o minciuna aproape continua, mergand pana la “rescrierea” completa a realitatii, pana ce va corespunde cu imaginea dezirabila despre sine.

Ce e de facut? Un lucru esential este indispensabil: SA PORNIM DE LA A RECUNOASTE REALITATEA TRAGICA in care ne gasim, sa vedem si sa asumam cu vitejie duhovniceasca iadul in care am ajuns, sa nu-l mai acoperim cu “frunze de smochin”, cu justificari si cu formule optimiste, sa nu mai fim nici noi insine, cei mai “batrani”, asemenea tanarului bogat care FUGE DE HRISTOS, intristat ca este nevoit sa renunte la “confortul sau spiritual”.

Sa inceapa sa ne doara, sa incepem sa luam in serios! Si toate celelalte ni se vor adauga noua!