18 ianuarie 2012

Observaţii pe marginea unor demonstraţii de protest

Demonstraţiile de protest din acest ianuarie primăvăratic sînt legitime şi necesare. Indiferent care a fost resortul lor iniţial, trebuiau să aibă loc. Ca să trezească Puterea din somnabulismul ei distrugător (o afecţiune în care „bolnavul” ia visul drept realitate şi apoi decizii în consecinţă). Şi ca semn că acest popor mai are rezerve de demnitate.

Pînă acum, Europa fierbea de mişcări de protest, iar Băsescu şi PDL îşi permiteau să dicteze cele mai aberante decizii fără nici o grijă, siguri fiind că „mămăliga nu explodează”. Era umilitor.

În ultimele patru zile, ceva din această umilinţă a fost „răzbunată”. Refrenul „Jos Băsescu!”, strigat din mii de piepturi, în mai multe oraşe din ţară şi în Capitală, au avut efect răcoritor. Există însă o mare probabilitate să rămînem numai cu asta.

Experienţa ultimelor două decenii ne arată că mitingurile nu rezolvă mare lucru. În sensul că nu produc răsturnări spectaculoase de situaţie. Dar avertizează Puterea că a întins coarda prea mult. Dacă avertismentul e serios, după aceea, măcar o vreme, Puterea apleacă o ţâră-n plus urechea spre popor.

Însă, protestul are unele efecte asupra şirii spinării politicienilor numai dacă este de amploare, de durată, are o miză clară şi aceasta e exprimată prin cereri precise.

O masă năucă, dinspre care se aude numai „huo!” şi „jos!”, nu convinge, nici nu sperie. Politicienii vor aştepta să se disperseze de la sine. Pentru că acea masă va obosi şi nu va şti ce să facă în faţa tăcerii Puterii. Mai mult, pretextul violenţei la care se dedau manifestanţii va fi folosit pentru dispersia sa mai rapidă.

***

Violenţele de stradă – induse de „directori de opinie” belicoşi, organizate sau provocate de structurile Puterii – fac parte din scenariul oricărei revolte serioase, care ameninţă Puterea şi nu o desfată cu „dansul pinguinului”. Ele sînt menite să descurajeze participarea oamenilor la manifestaţiile de protest şi să compromită aceste demonstraţii, dacă nu şi să le anuleze justeţea.

Violenţa nu ajută în nici un fel pentru atingerea scopului. Aşa încît trebuie evitată prin mecanisme inteligente. De pildă, ştim că violenţele au loc numai la adăpostul întunericului, aşa că poate ar trebui că demonstraţiile să se desfăşoare doar ziua.

Apoi, violenţa se produce pe un fond de încrâncenare, iar atmosfera poate fi detensionată prin scandări cu umor şi cîntece isteţe – ca în Piaţa Universităţii 1990, că tot s-au făcut diverse comparaţii între cele două manifestări.

Violenţa este proprie anarhiei. Protestatarii trebuie să se organizeze mai bine şi să scoată în faţă vorbitori, care să ajute la transmiterea unui mesaj coerent şi în mod continuu. Provocările poliţeneşti nu mai au acelaşi efect în timpul unor discursuri, iar „revoltaţii” care caută scandalul cu lumînarea sînt mai repede depistaţi şi izolaţi.

***

Acum e timpul ca revendicările să fie formulate limpede şi rostite răspicat. Altfel, Puterea va ignora mai departe mulţimea agitată.

Demisia preşedintelui şi a guvernului pot fi şi trebuie cerute, pentru că din incompetenţa, aroganţa şi ticăloşia lor s-a ajuns aici. Dar să nu fim naivi! N-a cedat Iliescu puterea în faţa mitingului maraton din 1990, la care au participat sute de mii de oameni. Cu atît mai puţin se va gîndi la demisie Băsescu, în faţa unui număr mic de persoane, lipsite de o viziune comună şi de un impact major.

Aşa încît „Piaţa” are nevoie de solicitări care să poată fi subiect de negociere. Nu e un troc cu principii, ci o strategie pentru a obţine rezultate pe termen lung. Revendicările trebuie să vizeze schimbări esenţiale în sistem, nu doar înlocuirea unor persoane. Chiar dacă Băsescu ar pleca, satisfacţia demisiei sale nu ne va fi de mare folos după momentul producerii ei. Criza economică rămîne şi trebuie rezolvată. Partidele din opoziţia parlamentară sînt la fel de toxice precum cele de la putere. Crin Antonescu sau Victor Ponta nu ne promit deloc, prin comportamentul lor de pînă acum, că vor fi preşedinţi mai onorabili.

Atunci, e nevoie de modificarea legii partidelor – cea mai restrictivă din Europa – pentru a se putea naşte şi afirma noi formaţiuni politice; de anularea legii de comasare a alegerilor – fiecare să aibă loc la termen; de înlocuirea unor miniştri, care s-au dovedit incapabili sau sînt suspectaţi de corupţie. Şi se pot adăuga şi altele. Deja guvernul şi-a arătat disponibilitatea de a ceda, anunţînd că va reface legea Sănătăţii şi că îl invită pe Raed Arafat să facă parte din echipa de experţi care o va rescrie (înlăturînd pricinile iniţiale de revoltă) .

***

Pe reţelele de socializare şi pe anumite site-uri şi bloguri se cere organizarea de alegeri anticipate, iar până atunci să avem un guvern de tehnocraţi sau unul militar.

Alegerile anticipate ar grăbi debarcarea lui Băsescu & Co, dar nu cred că vreun cetăţean de rînd şi lucid mai poate spera ceva bun de la USL. Ideea este să-i schimbăm pe toţi!

Cît despre un guvern de tehnocraţi – e o naivitate să credem că ar fi susţinut în Parlament dacă tehnocraţii respectivi nu sunt ai unor partide şi nu fac jocul acestora. Şi-atunci, de ce? Ca să ne iluzionăm că avem un guvern „independent”, corect şi priceput? Nu mai bine ştim cine are responsabilitatea politică?

Un guvern de tehnocraţi nu va putea oricum decît să ţină sistemul în regim de avarie pînă la alegeri. Iar asta într-un an care se anunţă cel mai greu pentru România.

Varianta cu guvernul militar mi se pare şi mai periculoasă. Armata ar trebui să aibă alte griji decît cele politice; măcar în vreme de pace. Semnalul către exterior ar fi extrem de prost, iar în interior ar exista primejdia ca un astfel de guvern să considere că merită mai mult decît un mandat provizoriu.

***

Pentru a duce lupta în mod eficient, „Piaţa” are nevoie de lideri. Şi asta în contextul în care, tot spre deosebire de 1990, în ea nu şi-au făcut apariţia încă nici intelectuali de marcă, nici artişti iubiţi, nici activişti civici notorii, nici şefi de sindicate, nici politicieni charismatici din opoziţie.

Dacă „Piaţa” nu va naşte lideri în cîteva zile, mişcarea se va sfîrşi înainte de a determina cea mai mică schimbare. Dacă „Piaţa” nu va naşte lideri, totul nu va fi fost decît un exerciţiu de demnitate – bun şi el, cum spuneam –, iar lipsa de perspectivă rămîne aceeaşi.