Impatimirea si grija

Nervul tuturor patimilor este impatimirea, nazuinta care ne leaga de aparentele vazute ale lucrurilor ce ne fagaduiesc mult, si nu ne dau nimic sau foarte putin. Impatimirea atrage dupa ea spre exterior toate puterile noastre sufletesti. Ea e cleiul care ne lipeste de suprafata lumii exterioare. Problema ascezei este cum poate fi omorata aceasta impatimire, substanta patimilor, nu cum sa omoram fiinta noastra autentica si lumea in care ne aflam. Cum sa ajungem sa putem vietui in aceasta lume ca fiinte libere, admirand-o si intelegand-o ca zidire transparenta a lui Dumnezeu, fara ca aceasta admiratie sa ne aserveasca suprafetei ei pur sensibile si opace, impiedicand dezvoltarea noastra ca fiinte orientate spre ordinea spirituala infinita. Cum putem, oare, sa folosim acest drum spre tinta noastra, care e lumea, fara sa cadem si sa sucombam pe el?

Dar ceea ce ne mai leaga inca de lucruri e grija. Ea e rodul amar al patimilor sau al impatimirii de lucrurile lumii. Patima isi traieste apogeul in gustarea placerii si in revolta fata de durere (intristarea, mania). Omul patimas isi alterneaza existenta intre voluptatile placerii si chinurile durerii. De multe ori acestea nu sunt net separate intreolalta. Clipele ocupate de placere si de durere propriu zis sunt poate rare, dar atat placerea, cat si durerea ii tin fiinta in tensiune inca cu mult inainte de a se trai ele de fapt. O mare parte din viata sa omul se afla in asteptarea si in cautarea de placeri si in frica de dureri, prezente si viitoare. Acesta e un rod al patimilor, e manifestarea necontenita a prezentei patimilor din noi. Asteptarile si temerile acestea ne produc griji. Dar chiar si in rastimpurile cand nu mai avem constiinta actuala ca asteptam o placere, sau ca ne temem de o durere viitoare, lucram pentru asigurarea unor placeri si pentru evitarea unor dureri viitoare neprecizate. Motorul care ne impinge in aceasta lucrare este grija. Ea e delegata impatimirii pe planul mai din fata al vietii si e loctiitoarea statornica a acesteia, in rastimpurile ei de retragere pe planul din fundal. Cand „cucoana impatimire” doarme, slujnica ei, doamna grija (Frau Sorge) sta treaza si vegheaza, „cu parul zburlit si cu ochii tulburi de nesomnul aproape permanent”.

Dupa fleidegger, grija este o structura care cuprinde intreaga constitutie a omului. Prin ea, omul este mereu „inaintea sa” (Sichvorwegsein). Este o structura nelinistita a dinamismului sau, o structura existentiala, nu o insusire statica. in aceasta caracteristica generala a omului „de a fi mereu inaintea sa” se manifesta fenomenul „fricii” (Angst), o alta structura existentiala a omului, care e alimentata pe de o parte de faptul ca omul e o existenta ce face parte din lume, nesigura in posibilitatile ce i le ofera aceasta, pe de alta, de sentimentul ca e o fiinta predata raspunderii sale, avand mereu sa se lanseze spre posibilitatile sale viitoare, adica spre cea mai proprie posibilitate a sa.

Motorul grijii e frica, si prin ea omul cauta sa asigure mereu realizarea posibilitatilor sale viitoare in legatura cu lumea in care se afla tintuit. A face parte din lume inseamna esential a avea grija. Grija nu-l lasa din lanturile sale nici o clipa cat traieste: „Cura teneat, quamdiu vixerit”, spune o legenda din mitologie, care imparte pe om intre Jupiter (sufletul), Tellus (pamantul) si grija (existenta pamanteasca).

Heidegger marturiseste ca interpretarea aceasta a omului ca grija, ca si analiza aceasta fenomenologica a grijii, i-a rasarit dintr-o incercare de interpretare a antropologiei au-gustiniene, adica elino-crestine.

De fapt, descrierea grijii ca: 1) rod al fricii, 2) al impletirii omului cu lumea (al fricii de lume) si 3) ca lansare permanenta a lui inaintea sa, 4) din constiinta ca isi este predat sie insusi, 5) pentru implinirea posibilitatii sale celei mai proprii, dar ca prin grija omul 6) nu cauta si nu obtine de fapt realizarea posibilitatii sale celei mai proprii, pentru ca nu si-a rasarit siesi ca eu intim, si deci ca rostul propriu al existentei i-a ramas in grija ascuns, – corespunde conceptiei antropologice crestine.

Dar aceasta analiza a grijii, facuta de Heidegger, nu e completa, in primul rand prin faptul ca grija pe care o are in vedere el are si alte caracteristici, iar in al doilea rand pentru ca crestinismul mai cunoaste si o alta grija, pe langa aceasta grija lumeasca. Din analiza grijii lumesti lipsesc, adica, trei elemente: impatimirea, placerea si durerea; ele sunt piroanele existentiale care il tintuiesc pe om de lume, prin care el se simte „In-der-Welt-sein” si care explica si „frica” omului de lume. impatimirea care cauta placerea leaga pe om de lume. Ea, impreunata cu durerea, il face sa se lanseze mereu inaintea sa pentru a-si asigura placerea si a evita durerea. Iar frica lumeasca e o frica precis determinata: frica de a fi lipsit in viitor de placere si de a avea parte de durere. Aceasta face de altfel ca omul, in loc sa-si descopere „eul sau intim” (das Selbst) si sa caute realizarea posibilitatii sale proprii, ramane prin grija cazut la starea eului colectiv (das Man) si realizeaza posibilitati improprii ale sale, sau ratarea pe care Heidegger nu o explica, pentru ca a trecut cu vederea elementele prin care o putea explica.

Ceea ce a scos bine in relief Heidegger din efectele acestei griji e inlantuirea totala sau exagerata a omului de lume si coborarea lui la o existenta cenusie, improprie, monotona, robita si de suprafata.

Dar prin faptul ca Heidegger vede ultima explicatie a grijii in sentimentul omului ca trebuie sa-si realizeze „posibilitatea sa cea mai proprie”, tinta ratata de grija analizata de el, precum si prin faptul ca insusi omul care si-a regasit intimitatea se lanseaza mereu inaintea sa in realizarea de fapt a posibilitatii sale celei mai proprii, ni se arata ca lui Heidegger i-a licarit totusi in fata cugetarii si o altfel de grija, careia totusi s-a sfiit sa-i dea acelasi nume, de grija. Aceasta este „grija” omului pentru destinul sau etern, grija de mantuire.

Aceasta grija se opune celeilalte. Nu mai e grija de existenta sa in lume, nu mai vine din impatimirea de placerile lumii si deci nici din frica de durerile ei. Dimpotriva, ea rasare acolo unde se leapada „toata grija cea lumeasca”, fiindca ea inseamna grija de a placea lui Dumnezeu, nu de a placea lumii, pentru a ne bucura de placerile ei si a ne scuti de durerile ei. Grija aceasta creste din raspunderea ce o are omul de sinea sa adevarata, satisfacand porunca acestei responsabilitati; este totodata o lansare continua a omului peste sine, spre izvorul vietii sale eterne, dar e o lansare spre inaltimea de dincolo de lume, nu in jos, spre lume, deci o adevarata depasire. Talmaceste si ea o frica a omului, dar o frica de sfarsitul definitiv in moarte, ea singura reusind sa-l scape de ceea ce se teme. insa in definitia acestei griji nu mai intra impatimirea de lume, ca absoluta si totala apartenenta a omului la lume (In-der-Welt-Sein). Omul continua sa fie in lume, dar si mai presus de lume; e pe de o parte in mod necesar in lume prin latura trupeasca a fiintei sale, dar, pe de alta parte, e si tinde mai presus de lume, sau e chiar in lume ca fiinta libera si spirituala, deci altfel de cum se afla in ea lucrurile si animalele. Lumea poate dispune de el, dar nu de intregul fiintei sale. Pe de o parte, dispune lumea de el; pe de alta, inca intr-o mai mare masura, dispune el de lume.

De grija cea dintai trebuie sa scape omul pentru a se face disponibil lui Dumnezeu. Cand a scapat de ea, a scapat de impatimire, a dobandit neimpatimirea, a dobandit libertatea de patimi si de lume. Spre eliberarea de aceasta grija tinteste purificarea, nu de eliberarea de grija de Dumnezeu. Prin ea, sau prin implinirea voii Iui Dumnezeu, se realizeaza fiinta noastra autentica.

Parintele Dumitru Staniloae

sursa: crestinortodox.ro