Statul laic si militantismul ateu

 Aşadar, o asemenea luptă religioasă a statului împotriva societăţii ar avea doar două finalităţi posibile: fie societatea reuşeşte să încreştineze statul, fie acesta distruge religia majorităţii, mai întâi prin marginalizare simbolică iar mai apoi prin politici active din moment ce spaţiul de reprezentare lăsat gol va fi umplut cu timpul de alţii/de altceva. Nu mă credeţi? Luaţi puţină aminte la istoria europeană a secolului al XIX-lea şi al XX-lea. Aceasta ne-a arătat cu vârf şi îndesat că în momentul în care statul a alungat religia societăţii din pântecele său, acesta a ajuns să se deifice pe sine mai mult decât oricând în istoria universală contribuind activ la distrugerea comunităţilor creştine. Mai mult, nici o secundă nu ar trebui subestimat impactul pe care l-a avut acest proces de marginalizare a creştinătăţii în spaţiul public asupra emergenţei unor religii politice precum naţionalismul, fascismul sau comunismul care efectiv au distrus Europa (sper că nu e nevoie să elaborez cu privire la prigonirea creştinilor practicată atât de fascişti, cât şi de comunişti). Tot aşa, mai luaţi aminte la exemplul istoric al Franţei. La sfârşitul secolului al XVIII-lea când a început revoluţia franceză, contrar credinţelor folcloristice răspândite de propaganda iacobinilor şi a epigonilor lor, Franţa avea la acea vreme poate cel mai majestuos si modern corp sacerdotal din Europa. O adevărată perlă a scaunului papal, am putea spune. După 100 de ani de luptă aprigă împotriva bisericii şi a creştinilor, de multe ori scăldată în abominabile orgii de sânge, şi după altă 100 de ani de separaţie radicală a statului de Biserica Catolică, Franţa a reuşit să-şi facă praf o cultură milenară, creştinii francezi ajungând să fie în ziua de azi adesea batjocoriţi, marginalizaţi şi prigoniţi (cu toată „neutralitatea” şi protecţia statului, nota bene). Situaţia este din păcate similară şi în alte state occidentale unde creştinii bat în retragere atât în faţa militantismului ateu, cât şi în faţa islamului radical.

În concluzie şi mă întorc acum la esenţa problemei, un stat în care o majoritate largă se declară religioasă (creştină) are următoarele obligaţii pe care societatea poate să le ceară la modul cel mai îndreptăţit. Păstrarea însemnelor religioase în şcoli? Categoric, da! Obligativitatea învăţământului religios până la o anumită vârstă, cu anumite derogări de conştiinţă? Din moment ce 90% se declară creştini, categoric da! Apărarea libertăţii de conştiinţă şi a drepturilor de a practica sau nu propriile convingeri religioase în cazul minorităţilor de toate felurile: musulmani, atei, agnostici etc? Evident, da! Cu alte cuvinte, rămânem la cum suntem şi acum. Apoi, un categoric nu pentru situaţia în care se ivesc doi, trei exaltaţi (100 sau 1000, nu contează) care nu au nici mai mult nici mai puţin decât pretenţia de a trimite la culcare o întreagă societate şi istorie pentru că s-au trezit ei într-o zi şi au avut revelaţia crucii hidoase sau a laicităţii radicale. Prin urmare, dacă nu vor ca într-o generaţie sau două să îşi plângă de milă precum confraţii lor occidentali, asociaţiile de creştini din ţară au tot dreptul şi obligaţia morală să facă presiuni asupra instituţiilor statului în vederea închiderii ferestrei de timp spre propria marginalizare culturală.

 Camil Roman este doctorand al Departamentului de Politică şi Studii Internaţionale de la Universitatea Cambridge.

sursa: romanialibera.ro