Credincioasă necredinţa ta, Toma…

Nu indoiala reprezinta statura duhovniceasca constitutiva a lui Toma, pentru ca de indata ce are probele intalnirii cu Hristos inviat, nu ezita sa-L recunoasca cu un entuziasm ce ar putea fi caracterizat drept exploziv: „Domnul meu si Dumnezeul meu!” (Ioan 20, 28). Siguranta lui este totala, neumbrita si molipsitoare pana in ziua de astazi si pana la sfarsitul veacurilor.

Cunoasterea celor mai multi in legatura cu Toma nu trece dincolo de aceasta sintagma, si ea interpretata oarecum „dupa ureche”.

Apostolii au fost chemati de Hristos, dupa cum se stie, doi cate doi, mai intai cele doua perechi de frati dupa trup (Andrei si Petru, Iacov si Ioan), apoi ceilalti. Toma, caruia i se spunea si „Geamanul”, a fost chemat impreuna cu un fost vames, cu Matei (Matei 10, 3; Marcu 3, 18; Luca 6, 15).

Cele mai semnificative lucruri despre Toma le aflam din Evanghelia lui Ioan. Portretul Sfantului Toma este pe cat de surprinzator, pe atat de seducator.

Toma este fara indoiala unul dintre cei mai entuziasti Apostoli. Pe cand Iisus se ducea sa-l invie pe Lazar, dupa ce cu putin inainte le vorbise Apostolilor despre propria moarte, Toma este cel care, intr-un avant aproape inexplicabil si incredibil, le spune tovarasilor sai: „Sa mergem si noi sa murim cu El!” (Ioan 11, 16). Ar fi de observat ca inainte de a fi patrunsa de teologia subtila si rafinata a scrierilor ioanice si pauline, Biserica s-a ridicat si s-a intarit prin aceasta urmare de catre crestinii primelor veacuri a indemnului lui Toma de a muri cu Hristos. Nu cu o moarte simbolica, cum facem noi (daca si cat o facem) cel mai adesea astazi, ci cu o moarte reala, dramatica, imolatoare. Fara multimea de martiri ai acelor vremuri, poate ca valul adversitatilor istorice si religioase ar fi reusit sa mature in mare masura crestinismul de pe arena religioasa a lumii. Peste veacuri, pana astazi, rasuna ca proba suprema de crestinism asumat nu alt cuvant de Apostol, oricat de minunat ar fi el, ci acela al lui Toma: „Sa mergem si noi sa murim cu El!” Aici se afla, in esenta, toata mistica crestina, si cea a lumii, si cea a Parintilor Pustiei, si cea a scarii valorilor, si, in general, a intregii comunicari reale si totale cu Dumnezeu.

„Toma cel minunat a deschis izvorul dogmelor”

Toma, in setea lui nestavilita de a se lamuri (in sensul eminescian, vechi, al cuvantului), nu ezita niciodata sa intrebe, sa-si marturiseasca ignoranta, nu se face ca stie ceea ce nu stie, nu ezita sa para „pisalog”. Datorita insistentei lui inocente („Doamne, nu stim unde Te duci; iar calea cum o putem sti?” – Ioan 14, 5) avem din partea lui Hristos una din marile dezvaluiri despre Sine Insusi, descoperire esentiala pentru intregul discurs teologic corect ulterior: „Eu sunt Calea, Adevarul si Viata. Nimeni nu vine la Tatal decat prin Mine. Daca M-ati fi cunoscut pe Mine, si pe Tatal Meu L-ati fi cunoscut; dar acum Il cunoasteti si L-ati vazut” (Ioan 14, 6-7). Cu alte cuvinte, Hristos este Revelatia culminanta, deplina. Constructia dogmatica a invataturii crestine corecte (i.e., ortodoxe), splendidul si subtilul ei esafodaj pleaca de la aceasta dezvaluire fundamentala, obtinuta datorita insistentei aparent sacaitoare a Sfantului Apostol Toma („Toma cel minunat a deschis izvorul dogmelor” – cantare la Vecernia zilei sfantului, la 6 octombrie). Fara indoiala ca ceilalti Apostoli nu stiau mai mult decat Toma, dar ei nu indraznesc sa intrebe, pentru ca sunt mai „cuminti”, mai conventionali, asteapta ca lucrurile sa li se dezvaluie de la sine. In schimb, Toma isi insusise fara rezerve invatatura data de Domnul lui: „Cereti si vi se va da; cautati si veti afla; bateti si vi se va deschide” (Luca 11, 9). Prin cererea, cautarea si bataia lui, ni se da, aflam, ni se deschide noua tuturor.

Este interesant de observat cum Biserica, care nu a gresit niciodata in formarea traditiei ei liturgice, asistata fiind de Duhul Sfant, ii dedica Sfantului Apostol Toma prima duminica de dupa Pasti. Sigur ca acest lucru este legat si de istorie, de faptul ca Hristos a revenit la Apostoli „dupa opt zile” de la Inviere (Ioan 20, 26). Acum, poporul, in unele locuri (mai ales in acelea influentate de slavi), praznuieste inca un Paste: Pastele Blajinilor, un Paste dedicat celor dusi. (Explicatia este relativ simpla. Cultul mortilor este foarte dezvoltat in popor. Interdictia de doua saptamani pentru parastase este resimtita foarte greu de oamenii simpli. Ei ar vrea sa imparta si Pastele cu cei dusi ai lor, si de aceea primul prilej de pomenire este asteptat cu mare nerabdare si socotit ca o prelungire a Pastelui. De altfel, la „a doua inviere” si in Duminica Tomii se citeste aceeasi pericopa evanghelica, ceea ce pare sa justifice si mai mult aceasta acceptie populara.)

Deci, pana la „Duminica Tomii”, in chiar ziua de Pasti, la atat de blanda si de luminoasa slujba a celei de „a doua invieri”, se citeste prima parte a fragmentului din Evanghelia lui Ioan referitor la Toma (Ioan 20, 24-25). Dupa minunea cea mare de peste noapte, noi reluam drumul credintei noastre cu Toma, cu nevoia de a sti ca nu gresim, ca nu ne-am lasat purtati de valul unui dor nestins care ar fi putut genera naluciri.

Intre Apostoli, Toma este mereu absentul. Vine Hristos, dupa Inviere, la Apostoli, Toma e absent. „Adoarme” Maica Domnului, Toma e absent, dupa cum spune traditia (Mineiul pe august). Pe unde umbla Apostolul in acest timp, de e tot timpul absent? Sigur, nu chiulea, absentele lui sunt „motivate”, el se afla mereu in misiune. In avantul lui, alege locuri de misiune mai departate de „lumea veche” si mai dificil de evanghelizat. Vestile ajung mai greu la el, iar cand, in sfarsit, vine, prima lui grija este ca sa se incredinteze, sa fie un martor la prima mana, nu la a doua, sa poata marturisi „am vazut, am atins cu mana mea”, nu „am auzit ca”, „mi s-a spus ca”. Acest lucru intra in datoria lui de Apostol deplin.

Atitudinea lui Toma a ajuns normativa pentru Biserica

Toma nu „crede pe cuvant”, pentru el nu sunt suficiente probe de genul trecutului prin usile incuiate. Proba pe care o cauta el nu este o proba de putere, ci o proba de iubire. El vrea sa atinga ranile care sunt expresia si urmarea jertfei din iubire de oameni a lui Hristos. El stie ca proba puterii poate fi inselatoare. Ceea ce nu poate imita diavolul si cei ce se folosesc de puterile lui este iubirea. „Dumnezeu este iubire” – va marturisi Apostolul mezin (I Ioan 4, 16).

Pana astazi, oricand a fost vorba de a se primi o formulare noua in Biserica, oricand un parinte, chiar dintre cei mai imbunatatiti, are un gand nou, o „viziune” spectaculoasa, se cerceteaza indelung, pentru a se convinge ca nu este o ispita. Prima reactie trebuie sa fie de respingere. Chiar si parintii cei mai duhovnicesti, contrar unor opinii comune, sunt confruntati cu mari ispite (vezi, de pilda, celebrul tablou al lui Grünewald cu Sfantul Antonie cel Mare). Toma stie despre credinta ca nu este oarba, ca ea presupune si o incredintare (in-credintare – de subliniat, din nou, uimitoarele valente teologice ale limbii romane). Se intra in credinta, in cele din urma ea trebuie sa reprezinte un act de alegere si adeziune libera. E un teritoriu al fiintei integrale.

Prin Toma stim cam ce ar putea fi trupurile noastre inviate, cele care se seamana firesti, pamantesti, si invie ceresti, duhovnicesti (I Corinteni 15, 40-44). Stim ca ele vor purta ca semne ale biruintei ranile iubirii si daruirii noastre pentru ceilalti si pentru Dumnezeu.

Costion Nicolescu

sursa: crestinortodox.ro