Botezul pruncului Nectarie-George în parohie

Moartea şi Învierea lui Hristos, la care participăm prin Botez, ne dau puterea să murim faţă de păcat şi să înviem în virtute, la viaţa cea adevărată: „Îngropaţi fiind împreună cu El prin botez, cu El aţi şi înviat… Iar pe voi care eraţi morţi, în fărădelegile şi în netăierea împrejur a trupului vostru, v-a făcut vii, împreună cu Sine, iertându-ne toate greşelile” (Coloseni 2, 12-13). Noi, oamenii putem ajunge la mântuire prin însuşirea „dreptăţii lui Hristos”, care ne este dată prin Sfântul Botez, prin care suntem înfiaţi (Ioan 1, 12). Botezul este absolut necesar pentru mântuire datorită faptului că acesta realizează începutul unirii cu Hristos şi prin aceasta, desfiinţează păcatul strămoşesc, adică anulează despărţirea de Dumnezeu.

Fără unirea cu Hristos nu se poate intra în împărăţia lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că şi din acest motiv Botezul este absolut necesar pentru mântuire. De aceea, strădania creştinului pentru însuşirea mântuirii este asemănată de Sfântul Apostol Pavel cu alergarea sportivilor într-un stadion, cu viaţa unui atlet mare, care se antrenează pentru a câştiga premiul: „Nu ştiţi voi – zice el – că acei care aleargă în stadion, toţi aleargă, dar numai unul ia premiul? Alergaţi aşa ca să-l luaţi” (I Corinteni 9, 24).

Botezul în Biserica Ortodoxă se săvârşeşte prin întreita scufundare a celui care se botează, în apă, în numele Sfintei Treimi. Constatăm, în ultima vreme, campanii mediatice întreptate împotriva săvârşirii Tainei Sfântului Botez prin scufundare.

Multe publicaţii, din ţară, cu răspândire naţională, susţin adaptarea „Sfintelor Taine la modernitate”; astfel, în cazul Botezului sunt prezentate frecvent „cazuri” în care pruncii botezaţi ar avea de suferit din cauza botezului prin scufundare, susţinând eliminarea acestei practici. Cele trei scufundări semnifică cele trei zile în care Mântuitorul a stat în mormânt pentru curăţirea păcatelor omenirii (omul cel vechi), în timp ce ridicarea (tot de trei ori) din apa botezului simbolizează ridicarea noastră din morţi şi faptul că din acel moment trăim pentru Dumnezeu în Hristos Iisus şi nu mai murim deloc, adică nu mai păcătuim (omul cel nou).

„Înecarea” nu poate fi simbolizată într-un mod semnificativ decât prin scufundare. Dacă nu este scufundare, atunci corespondenţa dintre semnul exterior şi înţelesul interior este pierdută. „Apa distruge o viaţă, dar o inaugurează pe cealaltă; ea îneacă omul vechi şi îl înviază pe cel nou – scrie Nicolae Cabasila. „Înecul” nu poate avea sens deplin astfel decât prin afundare.

Administrarea Tainei Botezului a făcut parte din însăşi misiunea apostolică. Din ziua Cincizecimii, ziua în care Duhul Sfânt s-a pogorât asupra ucenicilor adunaţi în Ierusalim şi s-a constituit astfel Biserica, Botezul este momentul prin care cineva devine membru al noii comunităţi. De aceea, este un moment care priveşte marea familie creştină – comunitatea.

Din păcate, s-a ajuns astăzi, ca Botezul, moment eminamente duhovnicesc din viaţa comunitară a creştinilor, să devină o chestiune privată, personală, fără nicio legătură cu viaţa comunităţii, să fie pierdut, pur şi simplu, printre pregătirile de dinainte şi de apucăturile fiecăruia din timpul acestora.

Actul de credinţă este, evident, un act eminamente personal. Însă, această credinţă a mea nu este rezultatul unei reflecţii personale solitare, nu este produsul gândirii mele, ci este rodul unei relaţii, al unui dialog, în care există ascultare, primire şi răspuns. Este ca o renaştere în care mă descopăr unit nu numai cu Iisus Hristos, ci şi cu toţi cei care au mers şi merg pe aceeaşi cale; şi această nouă naştere, care începe cu Botezul, continuă pe tot parcursul existenţei.

Nu pot construi credinţa mea personală într-un dialog privat cu Hristos, deoarece credinţa îmi este dăruită de Dumnezeu prin intermediul unei comunităţi credincioase, care este Biserica, şi astfel mă inserează în mulţimea credincioşilor, într-o comuniune care nu este numai sociologică, ci înrădăcinată în iubirea veşnică a lui Dumnezeu. Credinţa noastră este cu adevărat personală numai dacă este şi comunitară: poate să fie credinţa mea numai dacă trăieşte şi se mişcă în acel ‘noi’, adică în familia comunitară, bisericească – enoria. Tendinţa, astăzi răspândită, de a izola credinţa şi manifestările ei în sfera privată contrazice însăşi natura ei.

Din acest motiv, în Duminica Tomii, 12 mai a.c., am gândit şi făptuit în cadrul Sfintei Liturghii, o liturghie baptismală, în biserica parohială, botezul pruncului Nectarie – George, întâiul născut al familiei Mihai-Iulian şi Ramona-Veronica Ambrosa, vechi şi fideli credincioşi ai comunităţii noastre. Naşi au fost familia Stanciu şi Gina Iordache.

Este al optulea prunc botezat în parohie cu numele ocrotitorului nostru, Sf. Ierarh Nectarie Taumaturgul, fiind prilej de mare bucurie duhovnicească, pe care am trăit-o cu toţii şi am prelungit-o cu o agapă la care au participat mulţi dintre credincioşii prezenţi.

Cel ce ai dăruit robului Tău Nectarie – George izbăvire de păcate prin Sfântul Botez şi i-ai dat lui înnoirea vieţii, Însuţi, Stăpâne, Doamne, binevoieşte să strălucească pururea lumina feţei Tale în inima lui; apără pavăza credinţei lui nebântuită de vrăjmaşi; păzeşte într-însul nespurcată şi neîntinată haina nestricăciunii cu care s-a îmbrăcat, păstrând într-însul, cu harul Tău, nestricată pecetea cea duhovnicească; şi fii milostiv acestuia şi nouă, după mulţimea îndurărilor Tale. Că s-a binecuvântat şi s-a preaslăvit preacinstitul şi de mare cuviinţă numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Mai multe fotografii puteti vizualiza pe contul picasa al parohiei.