PS Sebastian al Slatinei: Duminica a VIII-a după Rusalii

Dreptmăritori creştini,

Într-una din zile, aflându-Se Domnul pe malul lacului Ghenizaret şi văzând mulţimile care se înghesuiau să-L cunoască şi să-I asculte învăţătura, a început să le vorbească, predicându-le până seara târziu. Atunci au venit ucenicii şi I-au zis: ,,Dă drumul mulţimilor ca să se ducă în sate şi să-şi cumpere de mâncare. Iisus însă le-a răspuns: N-au trebuinţă să se ducă, daţi-le voi să mănânce! Iar ei i-au zis: Aduceţi-Mi-le aici’’! Şi i-au fost aduse. Şi luându-le în mâini, Şi-a înălţat privirea către cer, S-a rugat Părintelui Său, le-a binecuvântat şi le-a dat ucenicilor Săi, iar ucenicii mulţimilor. Şi nu erau puţine persoane, ne spune Evanghelia, erau cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii, şi toţi aceia, prin minune dumnezeiască s-au săturat, ba încă au mai şi rămas douăsprezece coşuri de fărâmituri.

Aceasta este, pe scurt, minunea pe care o relatează evanghelia de astăzi! Şi, este lesne de înţeles că toată lumea a fost bucuroasă în seara aceea, pentru că a primit în dar hrană. A primit hrană sufletească, prin învăţătura Mântuitorului, dar a primit şi hrana aceasta pământească.

Ce se întâmplă, însă, în continuare? Imediat după aceea, Mântuitorul dispare de la locul minunii, iar mulţimile auzind că a trecut de cealaltă parte a lacului, luând mai multe corăbii, au mers după Dânsul. Acolo însă L-au aflat pe Iisus stând singur, rugându-Se şi fiind trist…Toată lumea se bucura de minune, pentru că a mâncat şi s-a săturat, iar Hristos era trist! Atunci le-a adresat El cuvintele acestea dojenitoare, cu care ne-am început şi noi predica astăzi: ,, Adevărat, adevărat zic vouă: Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat’’(In.6,26). Ce-a vrut să spună Mântuitorul Hristos, oare?

Păi, dacă ne gândim că nu peste multă vreme Domnul urma să fie arestat, trebuie că a cunoscut cu duhul că aceiaşi oameni, care beneficiau acum în mod constant de minunile, de darurile şi de binefacerile Lui, vor fi între cei care, cu recunoştinţă Îl vor renega, cerându-I condamnarea la moarte. Apoi, Mântuitorul le dă pe faţă ,,adevăratul lor entuziasm’’: Îl căutau nu pentru că au înţeles că aveau de-a face cu Mesia Dumnezeu, ci pentru că le-a dat să mănânce gratuit pâinea pe care îndeobşte trebuiau să şi-o câştige ,,în sudoarea feţei’’( Fac.3,19). Contemporanii lui Hristos n-au putut să ,,vadă’’ până acolo unde ţintea de fapt Domnul – şi anume că au de-a face cu Mesia Hristos, Care a venit pentru mântuirea, schimbarea, pocăinţa şi înţelepţirea lor -, ci au rămas ,,blocaţi’’ aici, la cele materiale, bucurându-se că au mâncat şi s-au săturat…

Îşi vor fi zis, poate: Iată un ,,Om’’ care ne dă totul pe degeaba! Haideţi degrabă după El! Un astfel de ,,conducător’’ ne trebuie! Şi ,,a cunoscut Iisus că au să vină să-L ia cu sila ca să-L facă rege’’(In.6,15). Aşa L-au privit cei mai mulţi dintre iudei pe Hristos: ca pe un conducător pământesc ce trebuia să-I scape de romanii cotropitori sau care, iată, este gata să le dea de mâncare gratuit. De aceea, în momentul în care Domnul le va vorbi despre ,,pâinea cea cerească’’, în locul celei de astăzi, şi despre Împărăţia Cerurilor (In.18, 36), în loc să întemeieze o ,,împărăţie pământească’’, Îi vor întoarce spatele (In.6, 27-66), uitând prea repede minunea de astăzi şi căutându-şi de-ale lor până în clipa în care, auzind că toată lumea este pornită împotriva Lui, strigând lui Pilat ,,răstigneşte-L, răstigneşte-L!’’, vor veni şi ei şi se vor alătura acelor voci vinovate veşnic de moartea Sa. Iată, aşadar, de ce era Hristos trist, deşi mulţimile Îl căutau ,,entuziasmate’’! Săvârşeşte o minune de care se bucură toată lumea, dar se retrage în pustie să se roage, rămâne singur, trist şi neînţeles…

Iubiţi credincioşi,

Auzind astăzi aceste lucruri, s-ar putea ca sufletele noastre să se fi umplut de indignare şi de revoltă faţă de contemporanii lui Hristos, pentru că nu L-au înţeles. Dar haideţi, totuşi, să nu ne grăbim să-i condamnăm prea repede pe aceia, ci să ne gândim mai bine dacă nu cumva şi noi, la casele şi rosturile noastre, nu avem aceeaşi atitudine de neînţelegere şi neînţelepciune, neputându-ne ridica până la El, ci rămânând încurcaţi tot în lucrurile cele materiale şi trecătoare.

Toată lumea ştie să se bucure de hrana pe care ne-o dă Dumnezeu, de apa cu care ne potolim setea zilnic, de natura aceasta frumoasă pe care a creat-o El!… Câţi, însă, reuşesc să se ridice la înţelegerea Celui ce a zidit toate aceste minunăţii şi să spună: Mulţumesc Ţie, Doamne, pentru toate câte mi-ai dat: pentru aerul pe care-l respir, pentru hrana de care mă îndulcesc zi de zi, pentru apa curată cu care îmi potolesc setea, pentru sănătatea de care mă bucur, mulţumesc, mulţumesc, mulţumesc!…

Câţi dintre noi- şi suntem astăzi pe pământ mai mult de cinci miliarde de oameni, iar această ţară are peste douăzicişidouă de milioane-, câţi dintre noi înţelegem ca, în zi de sărbătoare, să ne lăsăm ocupaţiile cotidiene şi să încercăm să păşim mai departe de bunurile acestea materiale, venind, iată, înaintea lui Dumnezeu şi spunându-I: Îţi mulţumesc, Doamne, pentru toate câte mi-ai dat mie peste săptămână!…

Ştim, îndeobşte, cu toţii să ne bucurăm de ceea ce este frumos: de o floare, de iarba verde, de pădure, de aer curat şi, într-un cuvânt, de toată creaţia lui Dumnezeu, dar, prea puţini reuşim să trecem şi dincolo de toate acestea, la Cel care le-a făcut pe ele. Comuniştii, care ne-au guvernat atâtea decenii, ştiau să se bucure de natură, ştiau să preţuiască lucrurile măreţe, dar nu voiau să audă de Cel care a creat frumosul şi măreţul, de Dumnezeu, Care a făcut toate lucrurile frumoase şi măreţe din lumea aceasta. Iată de ce spun că nu trebuie să ne pripim în a-i condamna pe cei care L-au întristat astăzi pe Mântuitorul Hristos! Ştia El că entuziasmul lor este de moment; că, de fapt, nu L-au înţeles şi că nu-I vor fi recunoscători până în sfârşit. Căci, dragii mei, nu trebuie să fim recunoscători şi mulţumitori lui Dumnezeu numai la vreme de bucurie, pentru că, din nefericire, ca orice sentiment, şi bucuria este trecătoare; fericirea în viaţa aceasta nu este un lucru constant, căci nu întotdeauna putem să afirmăm că suntem fericiţi, mulţumiţi şi bucuroşi!

A venit un tânăr la duhovnicul lui şi i-a zis:

– Părinte, sunt atât de mulţumit şi de fericit că în ultimele luni am reuşit să săvârşesc aşa lucruri frumoase…Dumnezeu mă iubeşte! Nu mai pot de fericire, nu mai pot de mulţumire!

Şi i-a povestit duhovnicului pe larg câte realizări avusese el. Iar duhovnicul, un om cu multă experienţă şi care mai întâlnise în viaţă acest gen de entuziasm, i-a spus:

– Bucură-te, căci aşa trebuie, să te bucuri de clipele frumoase pe care ţi le rezervă Dumnezeu! Fii mulţumit şi dă-i slavă pentru toate aceste lucruri frumoase pe care le-ai putut săvârşi în ultimele luni, dar, păstrează o bună parte din această fericire şi pentru atunci când îţi va fi greu, când Dumnezeu te va lăsa pentru o clipă singur, ca să poţi alerga înaintea Lui şi să-I mulţumeşti şi atunci, aşa cum o faci astăzi!…

Tânărul n-a înţeles nimic. Era prea neîncercat şi prea entuziast. Toată lumea era a lui, viitorul îi surâdea atât de promiţător şi ştia atât de puţine despre suferinţa despre care îi vorbea părintele. A trecut însă o vreme şi s-a întors tânărul nostru ,,strivit’’ şi copleşit de greutăţile vieţii, a îngenunchiat înaintea duhovnicului său şi i-a zis:

– Părinte, a căzut cerul pe mine! Nu mi-am închipuit că poate un om să îndure atâta suferinţă! Nu mi-am putut imagina că aş putea trece de la bucuria aceea la o aşa de cumplită durere!… Şi l-a întrebat duhovnicul:

– Îl mai iubeşti pe Dumnezeu?

– Crede-mă părinte, a spus, am sentimentul că mă târăsc, că abia mai rezist, dar nu vreau să mă despart de El!

– Fiule, l-a sfătuit părintele, nu înceta să-L iubeşti pe Dumnezeu, căci El rezervă astfel de încercări fiecăruia dintre noi nu ca să ne piardă; nu pentru că nu ne mai iubeşte, ci ca să ne întărească!

Din nou nu a înţeles nimic tânărul. Cum ar putea această stare să-l întărească, de vreme ce el simte că se prăbuşeşte?… Nu ştiu câţi dintre dumneavoastră înţelegeţi de ce Dumnezeul acesta bun, care a făcut atâtea lucruri frumoase pentru noi, ne lasă, totuşi, în anumite momente ale vieţii, pradă nefericirii? Prea puţini oameni de pe pământ au parte de o fericire constantă, căci toţi, aproape, trecem din când în când prin ,,iad’’. Pe aproape toţi ne lasă Dumnezeu să trecem prin aceste clipe de suferinţă. De ce oare, dragii mei?

Iată de ce! Fericirea pe care o semnala tânărul la început era o fericire triumfalistă, ce izvora din bucuria unor succese trecătoare. Suferinţa însă, paradoxal, zămisleşte la creştinul înţelept o fericire mult mai ,,durabilă’’, pentru că izvorăşte din smerenie, răbdare, experienţă şi recunoştinţă. Astfel, adevărata fericire se trăieşte doar atunci când suntem deplin conştienţi şi ştim să preţuim cu recunoştinţă darurile pe care ni le-a dat Dumnezeu. Niciodată nu vom putea preţui aceste daruri, dacă le vom primi prea uşor sau cu ,,entuziasm inconştient’’. De aceea obişnuieşte El să ni le dea, apoi să ni le ia, şi iar să nu le dea, pentru a vedea cum este fără ele şi, astfel, să le putem preţui cum se cuvine. În felul acesta, Domnul ne face să conştientizăm că suntem oameni, şi încă neputincioşi, şi că nu trebuie niciodată să încetăm a-I fi recunoscători; ne arată că întotdeauna, cât va dăinui pământul acesta, fericirea se va afla numai în mâna Sa.

Dragii mei,

Am văzut cu toţii că oamenii din vremea Mântuitorului s-au arătat incapabili să preţuiască minunea ce s-a săvârşit sub ochii lor. Mai mult, L-au înţeles greşit, căutându-L mai mult pentru pâinea cea trecătoare decât pentru dumnezeirea Sa, mai mult pentru hrana de aici decât pentru cea de dincolo, lucru ce se întâmplă adeseori şi cu noi, când arătăm aceeaşi nerecunoştinţă, aceeaşi neînţelepciune, aceeaşi ,,derută’’, confundând răul cu binele, păcatul cu virtutea, trupul cu sufletul, nonvaloarea cu valoarea. Şi, ca să înţelegem şi mai bine cele spuse, aş vrea să aduc de faţă o poveste care, de multe ori, se dovedeşte a fi şi povestea multora dintre noi:

,,Se spune despre o femeie văduvă săracă, ce avea şi un copil de crescut că, nemaiavând ce să-i dea de mâncare fiului ei, într-o zi l-a luat şi a plecat la oraş, hotărâtă să cerşeacsă. Pe drum însă, undeva, sub o stâncă, a văzut -ca în poveşti- nişte porţi uriaşe deschizându-se, şi un glas strigându-i:

– Intră, ia tot ce pofteşti vreme de un ceas, dar nu uita ceea ce este mai de preţ!

A intrat femeia, curioasă să vadă ce este acolo, şi a aflat bijuterii, tezaure şi bogăţii fără de număr. Glasul misterios însă, repeta într-una:

– Ia tot ce pofteşti vreme de un ceas, dar nu uita ceea ce este mai de preţ!

Lacomă, femeia a început să strângă cu disperare tot ce-i venea la mână, adunând într-una şi uitându-se mereu la uşi, nu cumva să treacă timpul şi să rămână închisă în peşteră. La un moment dat, glasul a strigat:

-Gata, s-a sfârşit timpul, ia-ţi cele pe care le-ai strâns, dar vezi să nu uiţi ceea ce este mai de preţ!

Şi strângând toate câte adunase şi văzând că uşile uriaşe porniseră a se închide, s-a avântat cât a putut de repede afară, iar în urma ei cu zgomot mare, uşile s-au închis. În clipa aceea însă, şi-a dat seama că a uitat înăuntru…copilul. A aruncat tot ce strânsese, s-a repezit la uşi, a început să bată şi să strige dar, zadarnic, pentru că timpul se scursese…’’

Ei bine, dragii mei, aceasta este povestea multora dintre noi. Căci, adeseori şi noi, în viaţa aceasta , ne lăsăm răpiţi de ,,farmecul’’ lucrurilor pieritoare şi utăm sau neglijăm să preţuim cum se cuvine ,,sufletul’’. Abia când se sfârşeşte viaţa noastră ne dăm seama că ceea ce aveam mai de preţ a fost, de fapt, uitat şi neglijat. Aşa se va întâmpla şi cu noi, dacă nu vom şti să apreciem cum se cuvine viaţa aceasta şi mai ales pe Cel ce este Stăpânul ei, adică pe Dumnezeu; dacă vom proceda ca mulţimea din evanghelia de astăzi, care a ştiut să se bucure doar pentru faptul că a mâncat şi s-a săturat, dar n-a luat seama că în faţa ei se afla însuşi Dumnezeu. Nu a înţeles faptul că mesajul, ţinta misiunii lui Iisus, nu era să creeze pâine şi peşti, ci să o conştientizeze pe ea să se pocăiască, să se mântuiască, să pună preţ adică mai mult pe suflet decât pe trup.

Mântuitorul Hristos S-a întristat astăzi, aşadar, văzând tendinţa omului de a se bucura mai mult de trup decât de suflet şi că Îl căuta din interes mai degrabă, decât din iubire şi recunoştinţă. Iată, ne stă înainte perioada aceasta de post! Prilej ca fiecare dintre noi să mai uităm o vreme de lucrurile cele materiale, care ne răvăşesc de multe ori şi ne derutează, şi să ne aducem aminte că purtăm cu noi ,,copilul’’ acesta de preţ-sufletul- care nu va muri odată cu trupul, ci va trebui să meargă în faţa Dreptului Judecător şi să răspundă pentru faptele noastre. Este această perioadă un prilej ca fiecare dintre noi-care, poate, n-am avut până acum puterea să călcăm pe egoismul şi mândria din noi- să mergem şi să recunoaştem în faţa duhovnicului că suntem păcătoşi, spovedindu-ne şi împărtăşindu-ne cu Sfintele Taine. Să facem aceasta, ca să putem spune cu sufletul astfel primenit: ,, Doamne, Îţi mulţumesc pentru minunile pe care le faci cu mine în fiecare zi, dar mai ales pentru că am cunoscut că eşti Dumnezeu adevărat’’.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu să putem da şi noi, în viaţa aceasta, cu înţelepciune ,,Cezarului, cele ale Cezarului, şi lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu’’(Mc.12,17). Să ne dăruiască discernământ sfânt, ca să putem aprecia lucrurile la justa lor valoare, slujind cu vrednicie lui Dumnezeu, iar nu lui mamona (Lc.16,13), şi mai ales iubindu-L pe Hristos cu entuziasm sfânt, iar nu din obligaţie ori interes, Amin.

† SEBASTIAN

Episcopul Slatinei şi Romanaţilor