Un gând de 22 septembrie, pentru omul de lângă mine

La binecuvântata zi de naştere îţi urez: Mulţi şi binecuvântaţi ani!, cu sănătate deplină! Mă bucur enorm că ai înţeles că fericirea ta, a familiei şi a parohiei depinde de felul în care îţi îndeplineşti datoria. O îmbrăţişare caldă, să n-o poţi uita curând!

Preotul are marea îndatorire de a face cunoscute credincioşilor, Cuvântul şi Învăţătura lui Dumnezeu, a lui Hristos Domnul. Prin el, Hristos vorbeşte fiecărui om în parte şi omenirii întregi.

Preotul este cel care îi scufundă – ca prunci – în apele curăţitoare şi înnoitoare ale Botezului, primindu-i apoi în braţele sale, care, atunci – şi mereu – sunt, de fapt, braţele lui Hristos şi ale Bisericii. Îi uneşte cu Hristos, îi încredinţează lui Hristos, îi îmbracă în Hristos! Nu sunt doar formule liturgice, sacramentale. Sunt realităţi, care, invizibile pentru ochii omeneşti, înfricoşează. Dar bucură imens atunci când sunt înţelese şi văzute cu ochii credinţei.

Mâinile preotului ating Sfintele, săvârşind, în fiecare Sfântă Liturghie, Jertfa nesângeroasă, dar Jertfă!, a Fiului lui Dumnezeu, pentru mântuirea noastră.

Mâinile preotului şi binecuvântarea lui ne absolvă – prin harul care-i este dat de Însuşi Hristos Domnul, prin Apostolii Săi, şi apoi, prin mâinile ierarhului, ca urmaş al acestora – de păcatele mărturisite, dar şi îndestul plânse.

Mâinile preotului cuprind, ca-ntr-o cupă de floare, Sfântul Potir, în care nu mai este doar pâine şi vin, ci El, Hristos, întreg, cu cinstitul Său Trup şi scumpul Său Sânge. Şi ni-L duc la buze, ni-L oferă întreg, să ne străbată fiinţa, să Se răspândească în noi, să ne sfinţească şi pe noi.

Acestea toate le fac mâinile preotului! De aceea, le sărutăm – ar trebui s-o facem! Nu sunt mâinile unui ins oarecare. Acolo, în biserică – şi oriunde – mâinile preotului sunt mâinile prin care ne atinge Hristos.

„Faceţi tot ce vă va porunci El!”, a spus maica Domnului. Faceţi, împliniţi – să îndeplinim împreună! – ceea ce părintele ne spune din uşa Sfântului Altar! Aceasta spune ea, preoteasa, fiind cea dintâi care înfăptuieşte cât mai mult.

Dacă fiecare preoteasă – mai tânără sau mai vârstnică – ar privi, la fiecare Sfântă Liturghie, cum se deschid mereu cele două uşi împărăteşti din faţa Sfintei Mese şi pe care erminiile au statornicit să fie zugrăvită icoana Bunei Vestiri, şi ar realiza, cu evlavie, că preotul, care intră şi iese prin aceste uşi, spre a binecuvânta şi a se ruga, este soţul ei, i s-ar umple de bucurie şi lumină sufletul la gândul că ea însăşi a răspuns, sub Taina Cununiei, soţului ei şi, prin el, odată cu el, lui Dumnezeu: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!…” Opţiunea ei, acceptarea ei a fost tocmai aceea de a sluji, împreună cu soţul ei, aceleiaşi sublime misiuni încredinţate de Dumnezeu.

Iacob din Sarug (sec. V-VI), în tratatul lui, Despre vălul lui Moise, 1953, întreabă: «Ce mire în afară de Domnul nostru a murit vreodată pentru mireasa lui [Biserica] şi ce mireasă şi-a ales vreodată ca mire un pironit pe cruce?… Bărbatul şi femeia au prilejuit figura acestei taine…» Astfel trebuie înţeleasă naşterea unei familii creştine şi, mai ales, a unei familii de preot, în care mirele se jertfeşte pentru Biserică, iar mireasa-preoteasă e conştientă şi îşi asumă mereu pironirea pe crucea slujirii, „cu timp şi fără timp” a mirelui ei.