Despre cauzele sufleteşti ale rătăcirii românilor în Europa

Cine vrea cu tot dinadinsul să trăim în minciuna că nu suntem bolnavi sufleteşte şi astfel, să nu ne căutăm vindecarea? Meditând la haosul în care societatea românească îşi târăşte rătăcirea prin Noua Europa şi fiindu-mi oferită ocazia să susţin o comunicare în cadrul unei dezbateri culturale, la Craiova, am hotărât să scriu despre câteva dintre cauzele sufleteşti ale rătăcirii noastre. O dezbatere în care s-a vorbit despre elitele vechi şi noi, dar unde eu am dorit să găsesc răspunsul la o întrebare simplă: am avut elite, avem elite şi totuşi, de la Caragiale încoace societatea românească este tot mai decăzută moral, care sunt cauzele? Vă ofer spre lectură o mare parte din scrierea mea, cu speranţa că ne va fi de folos în străduinţa noastră de a scăpa din deşertul mahalalei Istoriei.

Românii, un popor a cărui naştere începe printr-o dureroasă abandonare a strămoşilor de către Imperiul Roman, forţa şi garanţia civilizaţiei europene a acelor vremuri, au resimţit mereu starea de enclavă europeană uitată. De fapt, gândind la începuturile noastre ca popor, se poate afirma că românii s-au născut şi dintr-un fel de revoltă împotriva Imperiului care îşi trădează, îşi părăseşte şi îşi uită supuşii sau altfel spus, împotriva a ceea ce simboliza atunci, CIVILIZAŢIA. Reală sau nu, o asemenea interpretare a formării poporului român are totuşi valoare de simbol. O frântură de civilizaţie romană este păstrată de foştii cetăţeni, colonişti şi supuşi ai Imperiului, conduşi de un lider militar rebel, prin asumarea traiului roman la margine de civilizaţie, printre barbari şi alte vitregii ale istoriei, plătind astfel preţul libertăţii. Starea de ”avanpost al civilizaţiei europene” s-a perpetuat şi este definitorie pentru întreaga istorie a românilor. Acest ”provizorat istoric” ne condiţionează inclusiv prezentul post-decembrist şi aşa-zis de integrare europeană. ”A fi esenţă de civilizaţiei europeană, fără a fi parte a civilizaţiei europene” pare că reprezintă blestemul, dar şi binecuvântarea cu care Istoria însoţeşte călătoria poporului român spre veşnicie. Lupta românilor pentru supravieţuire – care nu a fost mereu pentru libertate, ci de multe ori, pur şi simplu, pentru supravieţuirea fizică, cum nici nu a fost întotdeauna, ci mai curând ca excepţie, eroică, nobilă şi curajoasă – a determinat o permanentă transformare a sufletului românesc, aflat încă şi astăzi în plin proces de căutare de sine şi de definire/redefinire. Sufletul românesc – ca sinteză a tuturor determinărilor obiective, dar şi a alegerilor şi deciziilor subiective luate în felurite momente ale Istoriei de strămoşii noştri, la care adăugăm şi propriile noastre fapte – se defineşte prin mai multe trăsături, fără a căror cunoaştere şi asumare, orice demers de reaşezare a poporului român în marea familie europeană – prin ceea ce numim ”proces de integrare europeană” – va fi un eşec, sub chipul unui ruşinos faliment naţional.

Nevârstnicia socială

Dacă ar fi să enumerăm doar câteva dintre trăsăturile sufleteşti întunecate ale românilor, am spune, înainte de toate, că românii sunt ”nedesăvârşiţi geograficeşte şi istoriceşte, sunt nevârstnici din punct de vedere social” (”Din psihologia poporului român”, Dumitru Drăghicescu). Dacă în vremea lui Drăghicescu, la începutul sec. XX, România Mare încă nu fusese realizată, România noastră de acum este de asemenea afectată, în secolul XXI, de o schilodire geografică, părţi importante din teritoriul locuit de români – Basarabia, Nordul Bucovinei, Cadrilaterul – fiind sub ocupaţie străină. Însă nu neapărat această nedesăvârşire geografică afectează grav sufletul românesc, ci mai ales, ceea ce D. Drăghicescu numea ”nevârstnicia socială”, pe care o descrie anticipând, ca şi Caragiale, perpetuarea ei până în timpurile noastre: ”Toate felurile de activitate românească, ştiinţa, literatura, arta noastră, agricultura, industria şi comerţul nostru poartă pecetea neisprăvitului.” (”Din psihologia poporului român”, D. Drăghicescu) Privind la realităţile româneşti ale anului de graţie 2013, regăsim această pecete, poate nu sub forma analfabetismului şi puţinătăţii şcolilor – dacă alegem ca exemplu, şcoala românească – despre care vorbea D.Drăghicescu, însă sub chipul hâd şi poate chiar mai periculos al abandonului şcolar, al dezastrului la examenul de bacalaureat, al deprofesionalizării şi politizării învăţământului universitar. De fapt, dacă ar fi să ne limităm doar la subiectul şcolii româneşti, situaţia din România anului 2013 este aproape identică cu a României din anii 30 ai secolului XX, despre care mărturiseşte Constantin Rădulescu Motru: ”Cea mai mică greutate ivită în calea educaţiei este motiv de întrerupere. Marea majoritate a elevilor noştri nu ajung să practice carierele pe care le indică titulatura şcolilor în care ei au pornit să se înscrie, ci practică ceea ce improvizaţia le-a dăruit. (…) Din absolvenţii ultimei clase care se prezintă la bacalaureat, reuşesc de abia jumătate.” (”Psihologia Poporului Român – C.R.Motru) Întristătoare similitudine… Un alt exemplu, în susţinerea tezei nedesăvârşirii sociale a poporului român, îl constituie şi forma de guvernământ actuală – Republica democratică – lipsită de orice legătură reală şi directă cu trecutul statal al poporului nostru. Impusă de tancurile sovietice în Decembrie 1947 şi salvată de membri eşaloanelor 2 şi 3 ale PCR şi Securităţii, care au acaparat puterea în stat, în Decembrie 1989, Republica devine, în perioada post-decembristă, nu un garant al libertăţilor individuale şi al tradiţiilor colective ale poporului român, ci doar instrumentul de perpetuare a puterii politice şi a bunăstării economice a foştilor slujitori ai comunismului. A fost refuzată, prin violenţa şi prin minciuna ridicate la nivel de raţiuni de stat, Monarhia Constituţională – personificată de Majestatea Sa Regele Mihai I al României – această sinteză superioară a tradiţiilor voievodale şi domneşti ale poporului român. Democraţia modernă, fără a perverti ceea ce este bun în sufletul românesc – aşa cum, din nefericire, se petrece în Republica românească de astăzi – îşi poate afla locul cuvenit în Monarhia Constituţională, aşa cum au definit-o Marii Regi Fondatori ai României moderne – Carol I şi Ferdinand Întregitorul şi cum a încercat să o salveze Regele Mihai I, în lupta sa împotriva instaurării comunismului – luptă sortită eşecului tocmai de Europa Occidentală ale cărei valori le apăra.

Rezistenţa defensivă, supusă şi lipsită de energie ofensivă

Sufletul românesc manifestă, ca o a doua trăsătură, pasivitatea, ca ”rezistenţă defensivă, resemnată, pasivă, supusă, înfrântă, lipsită de energie ofensivă” (”Din psihologia poporului român”, D. Drăghicescu), în calea tuturor încercărilor. Afirmaţia lui D. Drăghicescu se confirmată, în a doua jumătate a secolului XX, de relaţia românilor cu comunismul – excepţie nobilă fiind lupta anti-comunistă din anii 50 şi jertfa martirilor din închisorile comuniste. Naţionalismul anti-sovietic al lui Nicolae Ceauşescu şi relativa bunăstare economică din perioada 1965-1980, dar şi cultul personalităţii şi degradarea până la nivel subuman a traiului în România Socialistă, după 1980, au fost posibile tocmai datorită acestui fel de raportare la viaţă şi istorie asumat de sufletul românesc. O gravă resemnare în faţa degradării treptate a libertăţilor individuale, iniţial în schimbul unui anumit confort fizic, iar apoi, ca preţ pentru supravieţuirea fizică la limită – în frig, înfometare şi sub teroarea Securităţii… De fapt, pasivitatea noastră resemnată poate fi observată şi în modul în care România a negociat aderarea la structurile Uniunii Europene şi ale NATO, prin cedări masive din interesul naţional, fără a obţine în schimb altceva decât garanţia minimală a supravieţuirii la margine de Europa. Procesul de aderare a României la Uniunea Europeană, fără a fi, din păcate şi un proces de europenizare a societăţii româneşti, tinde să devină, la rându-i, o finală confirmare a acestei trăsături sufleteşti a poporului nostru: rezistenţa pasivă, resemnată…

Mimetismul politic şi spiritual

Împrejurările nefaste ale Istoriei – prin care înţelegem nu doar determinare obiectivă, ci şi subiectiva liberă alegere – au făcut ca poporul român să fie şi ”lipsit de o dezvoltare proprie, unitară, omogenă”. (”Din psihologia poporului român”, D. Drăghicescu) Seminţele regăsirii de sine, ale unităţii sufleteşti şi, pe cale de consecinţă, ale unei societăţi româneşti deopotrivă unice şi de rang european, pe care le-au sădit elitele culturale, spirituale şi politice din perioada interbelică, nu au reuşit să dea roade, ucise fiind de dictatura comunistă. Perioada post-decembristă a oferit un loc priviliegiat, deocamdată, pentru toate buruienile neamului românesc, iar implementarea reformelor structurale impuse de aderarea şi, mai apoi, integrarea Statului Român în Uniunea Europeană, făcută formal, fără temelia unui ”proiect de ţară”, au agravat această stare de evoluţie neunitară, neomogenă şi lipsită de personalitate a poporului nostru. O atitudine de mimetism politic şi spiritual afectează grav sufletul românesc din timpurile noastre. Valori şi instituţii europene asumate formal şi de-a valma, se combină cu părţile sănătoase, dar şi cu cele bolnave ale sufletului românesc. Dorinţa parcă prea aprinsă a românilor de a fi recunoscuţi europeni, acum când, cel puţin statal, graniţa către Europa Occidentală a fost desfiinţată, generează malformaţii atât în configuraţia Statului Român, cât şi în corpusul social românesc. Concluziile lui Constantin Rădulescu Motru despre psihologia românilor se confirmă, peste timp: ”Preocupat de ce vor zice alţii; uşurelnic când are să ia hotărâri sub influenţa mulţimii; religios şi naţionalist de ochii altora, şi în genere totdeauna cu privirea aţintită la ce vor face alţii, românul pare dar a trăi sufleteşte mai mult cu o conştiinţă de grup, decât cu o conştiinţă a sa personală. (…) Sufletul românesc se adaptează la instituţiile statului său, instituţii imitate după acelea ale popoarelor din Apus, numai prin atitudini subiective şi improvizate. El nu trăieşte în spiritualitatea sa proprie.” (”Psihologia Poporului Român – C.R. Motru) Înainte de se a ridica la pretenţia unui statut european, poporul român îşi are deci de vindecat rănile sufleteşti pe care Istoria şi propriile-i alegeri le-au făcut în adâncul fiinţei sale. Totuşi, ne va îngădui timpul o astfel de vindecare? Da, dacă aceasta va fi căutată în ceea ce numim blestem şi deopotrivă, binecuvântare – ”A fi esenţă de civilizaţiei europeană, fără a fi parte a civilizaţiei europene”.

Şansa românilor – esenţa de civilizaţii

Civilizaţia românească are şansa de a fi esenţă de civilizaţii. Valorile Europei Medievale şi Moderne s-au împletit cu cele ale Orientului Otoman şi mai apoi, Fanariot, dar şi cu cele ale Slavilor, o grandioasă operă istorică zămislită într-un creuzet divin în care toate acestea au fost adăugate în făina dospită a daco-romanităţii. Pervertirea violentă a mersului istoric firesc al poporului român provocată de aberaţia comunistă – îngăduită, să nu uităm, tocmai de acele trăsături sufleteşti nesănătoase ale noastre – încă îşi face simţită prezenţa şi poate că doar dispariţia tuturor celor născuţi şi educaţi, până cel puţin la pragul celor şapte ani de-acasă, în comunism, va determina dispariţia acestei fantome. Dacă renaşterea sufletească a poporului român, ca rezultat al manifestării unor forţe biologice – naşterea şi dispariţia unor generaţii – şi istorice – schimbarea mentalităţilor, dispariţia unor tradiţii vechi, apariţia altora noi etc. – presupune curgerea timpului peste limita de viaţă a unui individ, atunci trebuie să ne îndreptăm privirile şi energia spre ceea ce ne este la îndemână acum, în timpul vieţii noastre. De aceea, ne asumăm realista şi optimista constatare a lui Constantin Rădulescu Motru: ”Românul este, prin natura sa ereditară, perseverent la lucru, cum este şi răbdător, conservator, tradiţionalist, dar această natură ereditară a lui a fost pervertită de o greşită viaţă instituţională, imitată după străini. El este neperseverent fiindcă instituţiile statului l-au obligat la improvizaţii.” (”Psihologia Poporului Român – C.R. Motru) Prizonier între zidurile unei închisori ridicate pe de o parte, de un Stat corupt, nefuncţional şi falimentar, iar pe de altă parte, de o spiritualitate pervertită de neimplicare civică, de fariseisme şi de rătăciri în superstiţii inutile, sufletul românesc este deocamdată, incapabil să se armonizeze cu sine însuşi, ca suflare dumnezeiască, şi cu simfonia – şi aceasta uneori disonantă – a Europei care, trebuie totuşi să spunem, nu a fost şi nici nu va fi vreodată pentru români decât o parte a călătoriei lor infinite către cunoaşterea lui Dumnezeu.

Post-Scriptum Aceste rânduri, citite în cadrul dezbaterii culturale despre care aminteam la început, au provocat strigăte din sală, din partea câtorva voci: ”Nu ai dreptate!”, ”Ruşine!” Voci, am aflat ulterior de la un jurnalist, aparţinând unor figuri importante ale agorei locale. Am rămas dezamăgit şi uimit. O furtună a năvălit în sufletul meu: încă ne refuzăm adevărul stării noastre sufleteşti? Suntem încă în rătăcirea ”formelor fără fond”? Cine vrea cu tot dinadinsul să trăim în minciuna că nu suntem bolnavi sufleteşte şi astfel, să nu ne căutăm vindecarea?

Pr. Marcel Radut Seliste

sursa: adevarul.ro