Cui îi este frică de pelerini?

Ai putea crede că, după atâţia ani, pelerinajul de la Iaşi din 14 octombrie, când o prăznuim pe Sfânta Cuvioasă Parascheva, nu mai poate aduce nimic nou în plan mediatic. Ne-am cam obişnuit deja ca, pe lângă relatări obiective sau chiar emoţionante, să întâlnim în presă clasicele, de acum, trimiteri la fenomene marginale sau accidentale, care nu ţin, în orice caz, de esenţa acestui eveniment. Se bate monedă pe îmbulzeală, deşi, de la an la an, factorii implicaţi – jandarmii, mai ales – găsesc formula care asigură o ordine deplină. Se prezintă obsesiv cazurile acelor persoane care ajung la spital sau au nevoie la faţa locului de îngrijiri medicale, ca şi cum asta ar fi de mirare într-o naţiune bolnavă, care se îndoapă cu alimente sintetice şi care trăieşte într-un stres cvasigeneralizat. Politicienii sunt admonestaţi pentru că „se bagă în faţă”, puţini sesizând că tot mai rar se mai întâmplă acest lucru.

Ca să nu mai amintim de obsesia maladivă faţă de „câştigurile astronomice” ale Mitropoliei, ca urmare, mai ales, a donaţiilor primite de la pelerini. Cei care calculează aceste sume nu se jenează a numi acest pelerinaj nici mai mult, nici mai puţin decât o „afacere”. Şi ne furnizează, de la an la an, tot mai multe motive pentru a nu intra în acest joc, obligându-ne să nu răspundem la întrebarea: „Câţi bani s-au câştigat?”. Căci a da un răspuns la această întrebare ar însemna să validăm o viziune conform căreia totul – chiar şi în Biserică – reprezintă doar o afacere. Ca şi cum Sfânta Parascheva s-ar fi nevoit, în cei 27 de ani petrecuţi pe pământ, cu postul, cu rugăciunea, cu fapte de milostenie, doar pentru ca trupul său să primească darul neputrezirii şi pentru ca, peste o mie de ani, o mână de „popi” (cum ne alintă unii) să tragă miliarde de foloase de pe urma ei. Evident, tot la capitolul „investiţii” ar trebui socotită şi zidirea catedralei mitropolitane, şi slujbele care se fac acolo zilnic. Luându-o pe fir, în această logică a „afacerii”, chiar şi Mântuitorul Însuşi a binevoit să vină în lume doar pentru ca la Iaşi, după vreo două mii de ani, să aibă urmaşii Săi un venit frumuşel pe la mijloc de octombrie…

Acest pelerinaj nu numai că nu este „gândit” cu scopul de a obţine bani, dar el nu este o încununare a vreunei strategii pusă la cale prin cele birouri mitropolitane. Faptul că oamenii vin să ceară ajutor şi binecuvântare de la Sfânta e o alegere liberă a acestora. Nimeni nu-i scoate din case cu arcanul, nimeni nu le dă canon prin biserici să facă această jertfă, ci ei singuri aleg să se nevoiască ore în şir spre a primi har şi a se întâlni cu Dumnezeu, Cel care „este minunat întru sfinţii Săi”. Faptul că ei vor să cumpere o lumânare, că-şi doresc să cumpere o icoană sau o metanie (şi ca amintire de la acest moment) sau, mai ales, faptul că aleg ca, alături de pomelnic, să pună şi o sumă – obolul lor pentru Dumnezeu, este un fapt secundar. Este ca şi cum te-ai duce la o expoziţie de pictură şi ai calcula cât costă ramele care susţin tablourile. Sau ca şi cum ai privi la o emisiune TV şi, în loc să discuţi despre conţinutul ei, ai face calcule despre cât costă aparatura cu care se face transmisia. Este mai mult decât suficient să se ştie că acei „bănuţi ai văduvei” se contabilizează în mod corect şi se utilizează tot în folosul oamenilor, a celor mai năpăstuiţi dintre noi. Fapt care se şi raportează o dată pe an, la momentul bilanţului prezentat Adunării eparhiale, singurul for care are dreptul de a cere astfel de informaţii (cu 2-3 excepţii, nimeni nu a menţionat în această perioadă că, anul trecut, spre exemplu, cu o sumă de peste 110 miliarde de lei vechi, Arhiepiscopia Iaşilor a venit în sprijinul a peste 160.000 de persoane). În rest, aceste donaţii nu sunt nici fonduri europene, nici bani primiţi de la stat, ca să avem vreo obligaţie legală de a-i declara public. Nu există decât obligaţia morală de a folosi aceşti bani acolo unde este nevoie şi vom da socoteală, înaintea lui Dumnezeu, pentru modul în care i-am administrat.

Unde e „pelerinajul morţii”?

Chiar şi aşa, cu o mediatizare deformată sau chiar răuvoitoare a pelerinajului (deşi, repet, sunt mulţi jurnalişti care au reuşit în mod admirabil să surprindă esenţa acestui fenomen), nu ai cum să te superi pe cei mai cârcotaşi. De ce? Pentru că pur şi simplu ei nu pot înţelege mai mult. Dacă ai în minte doar paradigme economice sau calapodul ştirilor de scandal, dacă eşti obişnuit să vânezi şi să accentuezi, un an de zile, elemente ce-şi găsesc locul foarte bine în structura bârfei de şanţ, iar nu în cea a transmisiilor de informaţii utile, nu ai cum să reflectezi altfel un eveniment religios. Dacă nu ai o minimă aplecare către spiritualitate, cum să-i înţelegi pe cei care Îl caută pe Dumnezeu? Cum să poţi povesti despre rugăciunea pelerinilor dacă tu însuţi nu ai plecat măcar o dată genunchii înaintea Domnului? Cum să crezi că Sfânta Parascheva nu este un „centru de profit”, ci o persoană ale cărei rugăciuni te pot ajuta, dacă nu ai apelat niciodată la mijlocirea vreunui sfânt? Cum să poţi înţelege încăpăţânarea pelerinilor – unii bolnavi, alţii foarte bătrâni, alţii de vârste fragede – de a aştepta şi peste 10 ore doar pentru a atinge, preţ de câteva secunde, un trup sfânt, dacă nu ai stat şi tu măcar 10 minute la un astfel de rând?

În mai toate domeniile, instituţiile de presă se străduiesc să aibă specialişti care să relateze sau să comenteze. Nu pui pe unul care nu are habar de fotbal să comenteze un meci al naţionalei şi nici nu trimiţi pe cineva lipsit de orice cunoştinţe economice să ia un interviu guvernatorului Băncii Naţionale. Ar fi considerată o lipsă de profesionalism. În schimb e suficient să monitorizezi presa într-o zi ca 14 octombrie pentru a constata că se poate lesne delega o persoană care nu are nici un Dumnezeu spre a vorbi despre un pelerinaj religios. Şi e o neputinţă firească a unui astfel de om de a vorbi pe un subiect care nu-i este deloc familiar. De aceea şi apar expresii de genul „tragedie printre pelerini” sau „incident macabru”, atunci când se relatează faptul că o femeie a murit, la puţină vreme după ce s-a aşezat la rând. Cine să sesizeze credinţa acelei femei din Prahova, care a făcut-o să ajungă nu la sfintele moaşte, aici, pe pământ, ci la întâlnirea cu însăşi Sfânta Parascheva, în ceruri? Dacă vezi în moarte ceva macabru, o tragedie, iar nu întâlnirea cu Dumnezeu şi naşterea cea în cer, e greu să poţi evalua dorinţa insistentă a acelei credincioase care, deşi se ştia bolnavă, a preferat să rişte astfel decât să lipsească de la pelerinajul la care participase în fiecare dintre ultimii 15 ani (cu excepţia celui de anul trecut, când boala a ţinut-o departe de Iaşi). Jertfa ei este cu totul deosebită chiar dacă nu este de natură a o înscrie, cum s-a mai sugerat, în rândul martirilor. Pentru a fi martir sau mucenic, o persoană trebuie să aibă posibilitatea de a alege între a fi cu Hristos, cu preţul morţii, sau a se lepăda de Hristos, ca să trăiască. Chiar dacă aici nu a fost vorba de mucenicie propriu-zisă, este evident că doamna Florica din Prahova a ales, în mod conştient, să-L mărturisească pe Dumnezeu prin gestul ei, care sfidează logica omului dominat de instinctul de conservare.

Tot aşa, este greu a-i înţelege pe părinţii care-şi iau cu ei copiii la rând, într-o aşteptare istovitoare, deşi ar putea să-i lase acasă sau, mai ales când au vârste mici, să treacă înaintea celorlalţi pelerini. Unii chiar s-au grăbit să catalogheze pe aceşti părinţi ca fiind inconştienţi, că-i târâie după ei la acest „pelerinaj al morţii” (cu trimitere la cazul persoanei din Prahova care a decedat). Puţini sesizează că adevăratul pelerinaj al morţii este cel format din femeile care-şi aşteaptă rândul la medic spre a-şi ucide copiii din pântece. Dar şi mai puţini sunt cei care ar aprecia azi gestul cuiva, similar cu al unui Constantin Brâncoveanu, care şi-ar îndemna copiii mai degrabă să se lase ucişi de securea călăului decât să lepede credinţa ortodoxă. Cel mai probabil că l-ar considera pe un astfel de om un „părinte denaturat”.

Sunt, aşadar, multe lucruri greu de înţeles la acest pelerinaj de la Iaşi, lucruri ce nu pot fi cunoscute decât din interior, pe măsură ce le trăieşti. Sperie amploarea acestui fenomen şi jertfa pelerinilor pentru că e ceva, acolo, ce scapă unei minţi călăuzită doar de logica omenească şi care nu are deschidere către dimensiunea veşniciei. Îi este frică de pelerini celui căruia îi este frică să privească în adâncul său, acolo de unde ar putea şi el să audă vocea Celui care rosteşte blând: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20). Dar nimic nu va putea opri acest pelerinaj atâta vreme cât se va mai găsi o inimă care să vibreze la cuvintele rostite, acum două milenii, de Mântuitorul: „Intraţi prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află. Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află” (Matei 7, 13-14). Sunt cuvinte parcă anume rostite pentru pelerinii „ghidaţi” de barele de fier ale nevoinţei creştineşti şi vegheaţi de oamenii de ordine precum sufletul este însoţit la cer de îngerii ce-l poartă spre odihnă veşnică, împreună cu sfinţii.

Pr. Constantin Sturzu

Sursa: doxologia.ro