Proasta folosire a inteligenţei – Andrei Pleşu
Românii cred despre ei că sînt un popor inteligent. Mai inteligent decît altele. Ştim cu toţii cît e de riscant să faci asemenea generalizări, cît e de greu să măsori inteligenţa şi cît de nătînge pot fi ierarhizările pe criterii etnice. Lucrurile sînt, oricum, mai complicate. Admiţînd că cineva e inteligent, trebuie să adăugăm deîndată că această înzestrare, luată în sine, nu e suficientă. Poţi să fii inteligent şi să nu ştii ce să faci cu inteligenţa ta, poţi să o foloseşti greşit, pe scurt, poţi fi inteligent într-o manieră prostească. Inteligent şi stupid. Să inventariem cîteva variante. Trei excese şi trei carenţe, deopotrivă păgubitoare.
Trei excese: 1) Excesul critic. Pentru foarte mulţi, inteligenţa e un soi de veghe ofensivă. Nu poţi dovedi că îţi merge mintea decît în atac, în opoziţie, în încăpăţînarea de a fi mereu „contra“. Inteligenţa devine, astfel, echivalentă cu temperamentul nevricos. Nu funcţionează decît stimulată de o perpetuă iritare. Pacientul unui asemenea derapaj nu poate intra în dialog decît dacă se enervează, dacă găseşte preopinentului nod în papură. Bătăios ca prostul, arţăgos, agitat, insul lovit de această umoare e previzibil (adică plicticos) şi, în fond, nefrecventabil. Inteligenţa nu e, totuşi, o simplă modalitate de a fi prost dispus. 2) Excesul tehnic. Inteligenţa se drapează, în acest caz, în terminologie obscură şi erudiţie de paradă. Abuzează de concepte, se scaldă în inaccesibilul „specialităţii“, face orice spre a fi greu de urmărit. E un gen de inteligenţă care nu comunică şi îşi face un titlu de glorie din intranzitiva sa „tehnicitate“. În realitate, inteligenţa adevărată, inteligenţa bine folosită poate transmite (aproape) orice, (aproape) oricui. Nu există nimic atît de subtil încît să nu poată fi oferit – fără concesii – „consumului“ public. 3) Excesul sofistic. În excesul acesta cade inteligenţa care îşi foloseşte dexterităţile pentru a falsifica. Căutînd nu adevărul, ci victoria sau spectacolul, ea jonglează primejdios cu ideile şi cu cuvintele, se felicită de a putea apăra orice punct de vedere şi tratează consecvenţa logică şi coerenţa argumentelor drept simptome ale prostiei sau, în orice caz, ale lipsei de imaginaţie.
Trei carenţe: 1) Inteligenţa fără cultură. Poţi fi ager la minte, dar, pe termen lung, mintea trebuie hrănită şi cu altceva decît cu vitamina sa nativă. Nu spun că un negustor inteligent trebuie să citească seara din Shakespeare (deşi nu strică), dar cei a căror meserie e legată de vorbire şi de comentariu e musai să facă vocalize, confruntîndu-se cu vorbele şi comentariile altora. Puzderia de ziarişti, analişti, politicieni, vedete ale micului ecran, scriitori, diplomaţi, consilieri etc. care se perindă zilnic prin faţa noastră ar face foarte bine să nu se bizuie strict pe inteligenţa lor naturală, pe bunele lor reflexe. Să mai şi citească. Să mai aibă şi dubii, şi stupori, şi tristeţi. Nu doar răspunsuri şi spontaneitate. Enumerarea de mai sus îi cuprinde, nu întîmplător, şi pe scriitori. Şi ei se simt, uneori, dispensaţi de a avea lecturi, de vreme ce au talent. Actorii – la fel. Să se uite la Premiile Oscar şi să vadă cum vorbesc Peter O’Toole, Sean Connery, Forest Whitaker, Meryl Streep ş.a. Dincolo de voci, decolteuri şi ocheade, se simt şi oarece deprinderi culturale… 2) Inteligenţa fără morală. E o maladie comună. Lumea e plină de lichele vioaie, de derbedei isteţi, de lepre şi de şmecheri. Malversaţiunile cer întotdeauna o anumită mobilitate mentală. Ipocrizia, populismul, verva electorală – de asemenea. Seară de seară, văd la televizor tot felul de „băieţi deştepţi“ care mint, se prefac, amestecă borcanele, calcă-n străchini şi dau cu bîta-n baltă. Au, cu toţii, destulă inteligenţă cîtă e necesară pentru împlinirea unui program rapid de parvenire, dar nu destulă cîtă ar trebui pentru a nu se face de rîs şi – dacă se poate – pentru a-şi salva obrazul.
3) Inteligenţa fără spirit. Atingem aici un prag despre care nu putem aduce lămuriri îndestulătoare în cîteva rînduri. E vorba de o specie de inteligenţă care se depăşeşte (şi se sacrifică) pe sine, care iese din imediat şi circumstanţial, pentru a vedea cerul stelelor fixe. Nu e inteligenţa cu care te descurci, nu e inteligenţa cu care pricepi calculul infinitezimal sau Critica raţiunii pure, nu e inteligenţa mercuriană, combinatorie, genialoidă. E facultatea de a plonja în inevident, de a simţi inactualitatea actualităţii zilnice, de a veni spre real de la celălalt capăt al lui. A fi inteligent fără spirit e a fi perfect adaptat la lume şi la veacul tău (cu toate idiosincraziile lui), a crede că lumea îşi e suficientă sieşi şi că inteligenţa ta e meritul tău. Inteligenţa fără spirit e una din marile probleme ale modernităţii. Ea promite mari victorii asupra realului, coroborate cu o masivă pierdere de sens. Decît să evacueze însă problema sensului, inteligenţa adevărată preferă să treacă drept sminteală. Căci nu există o mai proastă folosire a inteligenţei decît folosirea ei prudentă, garantată epistemologic, cuviincioasă. Inteligenţa adevărată îndrăzneşte şi riscă. Fără să alunece în aroganţă şi temeritate vidă.
(apărut în Dilema veche, nr. 193, 21 octombrie 2007)
